Luna mai este o lună a aşa-numiţilor eroi. Totul – natura, soarele, cerul senin – le creează dispoziţie pentru mărşăluit. Limbajul de lemn al discursurilor lor, rostit an de an, s-a automatizat în aşa hal, încât poţi anticipa cu precizie cum va suna fiecare propoziţie rostită de un veteran sau un pionier. Pe 9 Mai nu se se pune accentul atât pe îngenuncherea nazismului (care e doar un pretext), cât pe legitimarea pretenţiilor ruşilor din tot spaţiul postsovietic care îşi arogă şi pretind merite deosebite, elogii, conservarea percepţiilor şi interpretărilor asupra istoriei aşa cum le-au instituit ei încă în perioada sovietică şi, în ultimă instanţă, un drept nescris de a stăpâni teritoriile pe care le-au “eliberat”. Paradele organizate anual sunt o demonstraţie de forţă a minorităţii ruse şi a partidelor care le reprezintă interesele, susţinute de voie sau de nevoie de partidele aflate la guvernare, care nu vorsă-şi creeze probleme cu un segment al populaţiei destul de numeros şi de influent – a 5-ea coloană a Moscovei, dar mai ales cu Kremlinul.
Pe de altă parte, vizionând o conferinţă de presă organizată de unii combatanţi ai Războiului de pe Nistru, am realizat că aşa-numiţii eroi, cel puţin din spaţiul sovietic, reprezintă un arhetip, şi sunt produşi pe bandă rulantă. Se pare că tocmai cei ce au evitat contactul armat, luptele propriu-zise, au reuşit să devină peste noapte eroi, după ce au cerut arogant, ultimativ şi cu insistenţă privilegii, pe care le-au obţinut pentru că au reuşit să se asocieze în asociaţii de eroi. Dar ar fi fost fraieri dacă nu preluau experienţa îndelungată a eroilor sovietici care mărşăluiesc glorios cu ocazia a tot felul de sărbători naţionale ori internaţionale, cerând implicarea statului şi resurse publice, înălţare de monumente şi joc de gleznă, când apar ei, eroii creaţi de propria fantezie care au reuşit să se impună agresiv. La urma urmei, nici nu mai contează chiar atât de mult participarea sau neparticiparea la război, când toată lumea ştie că nu există fapte, ci doar interpretări.
Cireaşa de pe tort a conferinţei a fost finalul ei, adică momentul când Maia Lagută apare apoteotic, ca o prelungire logică a spectacolului absurdului, producând involuntar un efect hilar şi dezumflând cu prezenţa ei nostimă pretenţiile de legitimare a altor eroi, în momentul când le cere să elibereze sala de conferinţe pentru care se plătesc bani dacă vrei să ţii discursuri. Pe 9 Mai, ar fi binevenite mai multe Maia Laguta, care să le amintească periodic veteranilor de război superlongevivi că plăcerea lor costă, şi încă foarte mult.