Se apropie 9 mai. Se apropie repede ziua în care soldaţii moldoveni vor trebui să meargă la pas cadenţat prin Piaţa Roşie din Moscova. Internetul zbârnâie de comentarii, televiziunea duduie de politicieni, ziarele s-au înfierbântat de editoriale grele. Toată lumea îşi dă cu părerea vizavi de acest “eveniment unic în istorie”, căci, deh, toţi se pricep la fotbal, politică şi sex. Asta deşi nu le practică zilnic sau chiar deloc.
Unii sunt pro, alţii sunt contra. Cale de mijloc nu există. Musai trebuie să te poziţionezi într-o tabără. Culmea, fiecare simte cu toată esenţa firii lor, cu toţi porii că are dreptate. Are atâta dreptate, încât argumentele celorlalţi sunt nişte căcăneţe, deci nici nu trebuie combătute. Este suficient să-i spui oponentului că e javră afurisită, comunist crăcănat, fascist fanatic sau prost patentat. Gata, l-ai terminat pe om, iar cei din jur o să-ţi dea dreptate. Doar ei sunt în aceeaşi tabără cu tine şi nu ai de ce să-i convingi că albul e alb, iar plecarea soldaţilor noştri la Moscova este o necesitate sau o prostie, după caz.
Eu de una mă mir şi mă minunez. Băi, fraţilor, fârtaţilor, fac ce fac ruşii aceştia şi reuşesc să ne învrăjbească. Bine a zis cine a zis, să-ţi fie frică şi de cadourile care vin de la Moscova. Ei bine, cadoul de 9 mai a fost otrăvit şi şi-a atins scopul, practic a dezmembrat AIE. Cu bătaie lungă invitaţia muscalilor. Ruşii nu ştiu altfel.
Acum, probabil, vă întrebaţi, bre, dar ce părere are deşteptul acesta de se dă rotund pe blogul lui? Deşteptul fiind subsemnatul. O să fiu sincer cu voi şi o să vă spun că… nu am nicio părere. Absolut niciuna. Dacă nu era atâta tevatură în jurul subiectului, cred că nici nu mă opream prea mult cu gândul la pasul ostaşilor moldoveni pe piatra cubică din “Krasnaia Ploşciadi”. Habar nu am ce să cred. I-am ascultat pe unii care tună şi fulgeră: ne-am găsit noi, nişte amărâţi de moldoveni, să ne punem cu ruşii, cei care ţin în şah cu gazul lor toată Europa şi să le refuzăm impardonabil invitaţia. Până şi polonezii, cei cu sechele urâte dupa Katyn, au acceptat. Păi, războiul împotriva fasciştilor a fost aproape sfânt, au murit oameni, dăm o ceapă degerată pe memoria lor?
După care i-am citit şi pe alţii, care au plâns a deznădejde: nu avem pic de demnitate! Ne merităm sărăcia şi soarta de sclavi veşnici. Cum ne permitem, noi, urmaşii celor care au fost omorâţi în gropi comune, în “Siberii de gheaţă” să călcăm pe oasele înaintaşilor noştri? Oare nu vedem că rusul ne consideră proşti şi susţine făţiş regimul de la Tiraspol? Câtă minte avem ca să mergem la Moscova? Cum de ne umilim din nou?
Ei cum să-mi formez o părere? Cum pot să spun: e bine sau e rău să mergem la Moscova? Dacă în capul meu este atâta nehotărâre, oare ce cred cei care nu sunt prea informaţi? De fapt, ştiţi ce? Nici eu nu sunt informat bine. Ia, bălăcăriţi-vă voi, iar eu o să privesc de pe margine.