Iaraşi am vorbit cu el, iaraşi e disperat, lipsit de orice speranţă şi de orice nădejde pentru ziua de mâine…E aşa cam de cîteva zile bune…Aceleaşi gînduri negre, aceeaşi tristeţe pe care o simt in vocea lui…Ziua i s-a început ca de obicei, mai întîi a deschis ochii, apoi, încă rămînînd în patul cald şi totuşi rece, pentru că nu sunt lîngă el, aprinde calculatorul şi porneşte skype-ul, singura şi unica legătură vie cu familia…Nici la mine nu e mare diferenţă…Ma trezesc, îmi hranesc copilul care are un anişor şi mă conectez şi eu la internet, nu de alta, dar altfel e imposibil, mai ales cînd piciulică radiază tot la vederea computer-ului şi strigă – TATA, TATA! Discuţia dintre noi e cam întotdeauna asemănătoare…el vrea acasa, eu îl încurajez să mai stea, iar micul pupă camera-web,aşa îşi închipuie el că dă guriţa tatei… Uneori, avem şi clipe virtuale pline de fericire, îndeosebi cînd începem a visa împreună la un altfel de viitor, un viitor în care suntem alături într-o casă a noastră, mare şi spaţioasă, în care copilul se joacă cuminte în camera lui iar noi…noi ştim că nu mai trebuie să ne facem griji pentru ziua de mâine, pentru că trăim undeva prin Londra, Paris sau de ce nu, pe o insulă departe, departe de tot ceea ce înseamnă sărăcie, neajuns,nedreptate…Bineînţeles, că undeva, în adîncul sufletului înţelegem că asta înseamnă să fim departe şi de părinţi, prieteni,rude…dar oare ce mai contează cînd îţi simţi copilul şi jumătatea aproape,cînd ştii că îţi ai familia alături? Ne trezeşte la realitate gîndul că deşi e sfîrşit de aprilie, încă nu i s-a plătit pentru luna martie,că pur şi simplu nu are de unde să ne trimită bani pentru Pampers şi mîncare piciului…şi iar cade în depresie, iar se simte cel mai nefericit si lipsit de noroc om din lume…Iar îşi aminteşte că are studii superioare,dar e nevoit să măture şi să spele scările în blocul unor oameni străini, într-un oraş străin, într-o ţară străină…Îl iau pe dedeparte, îi spun că oricum e cel mai bun, cel mai scump şi cel mai iubit om pe care îl am (virtual) lîngă mine, îi arăt cele mai recente poze cu băiatul tatei şi îi dau o veste bună – ni s-a mărit cotizaţia pentru copil, nu mai e 400 ci, dragul meu, aproape 550 de lei! Lasă că mă descurc, nu retrăi, toate trec, nu suntem nici primii,nici ultimii în situaţia dată şi pentru că simt că îmi dau lacrimile, dar nu vreau să mă vadă plîngînd îi spun că trebuie să închid şi e timpul să se grăbească şi el, căci întîrzie la serviciu…Sărutăm monitoarele calculatoarelor,ne spunem cît de mult ne iubim…şi atît…Îmi iau piciul în braţe, îl mai sărut o dată din partea tatei şi aştept cu nerăbdare seara, cînd iar pot să-mi văd şi să-mi aud soţul, MULŢUMESC INTERNETULUI!