Simt că sunt în contratimp: citesc Invizibil-ul lui Auster, o poveste bogată, acum cînd stilul meu de a scrie e sărăcit şi nestatornic. Vorba vine „citesc”, fiindcă am devorat-o într-o după-amiază, deşi voiam să mă opresc, să mai rămînă. E o poveste sensibilă şi provocatoare, dar mie mi-a lipsit ceva: Un personaj aerian, la marginea dintre lumi, care să lase loc de iluzie. De fapt, cred că orice lume, dar mai ales cea cotidiană, în care ne lăsăm prinşi cei mai mulţi, are nevoie de cineva care ştie să facă magie, să dea speranţă, să vîndă iluzii.
