Îi scriam iubitului meu.
“Elixi al vieţilor mele,
Susur şi clipocesc de tine. Ochii tăi, surâsul, mâinile, cuvintele scrise şi cele nespuse, vocea ta… Simt că mă îndrăgostesc în continuu de tine. Sufletul meu îl respiră pe-al tău mai adânc, tot mai adânc.
Cum să găsesc cuvinte pentru asta? Cum să ridic fluviile şi oceanele pe care le naşti în mine? Sunt o împărăţie de cireşi care înfloresc necontenit, am în piept un milion de rândunele, cum să le opresc freamătul aripilor? Trebuie să ţâşnească în lume cumva.
Prin venele mele nu curge sânge. Curge răsuflarea ta. Sunt toată alcătuită din văzduhul sufletului tău. Sunt norii strălucitori pe care îi unduieşti prin mine. Şi când îţi înmoi buzele în cupa care devin ştiu de ce sângele meu nu e roşu. Ştiu de ce curge aur prin mine.
Ia inima mea şi dă-i ce formă vrei. Înfăşoar-o în fire de abur pe degetele tale. Sau pe ghemotocul de hârtie pe care nu ai mai scris până la urmă nimic. O să faci un simplu gest, ca şi cum ai vrea să arunci ghemotocul în cer, iar palmele tale uimite o să se prefacă într-un stol de porumbei care se multiplică fără încetare.
Ştiu.”