Era o viaţă în trecut de care ţi-era frică… Dar viaţa de acum îţi ridică „pipa”? Starea sufletească s-a schimbat? De ce tocmai acum? De ce îşi face apariţia o altă viaţă şi nu rămâne trecutul în viaţă? Totul se rezumă la moarte, dar moartea la ce se rezumă? Nu cerem prea mult de la moarte? De ce să nu vină, de ce să nu se nască sau să-şi facă apariţia?

Spatele ţi-e baricadat, inima oprită şi tot aşa rugăciunea o uiţi şi se spală mila. Ai vrea să priveşti soarele, dar luna nu te lasă, oamenii încep să-ţi pună piedici, beţele-n roate să se-nmulţească şi astfel îţi ratezi şansele de a ajunge sus. Locul îţi este furat de o umbră nelansată pe piaţă încă, dar se naşte cu două secunde înainte de a urca tu ultima treaptă. Întrebarea e: de unde răsare umbra şi cum de apui tu? Poate că te stingi şi începi să cobori treptele involuntar din cauza inteligenţei de care nu ai parte, însă te frământă o altă întrebare: ce fel de inteligenţă trebuie să te pască sau din ce punct de vedere trebuie să fii inteligent? Ani de-a rândul trebuie să cauţi răspunsul adevărat, căci el nu te caută pe tine. Şi nici într-un final nu reuşeşti să-l afli în totalitate, iar ca urmare ochii se duc în cer şi buzele-n pământ.

Urmează apoi vremea străinului care durează multe decenii, fiin inconştient de ce poartă acest statut. Şi-ar dori ca fraţii să-i fie alături, însă românul e prea încrezut şi orgolios.

Masca te aduce la suprafaţă şi-ţi taie orice ramură vie şi te lasă în amurgul zilei să-ţi uiţi originile, să nu ai conştiinţă şi să omiţi ceea ce simţi. E adevărat că viaţa îţi trece prin mâini şi că uneori ajungi să calci cu picioarele pe această comoară dăruită de Dumnezeu. Nu te laşi până nu-ţi atingi scopul, dar la malul ţărmului vâsla te trădează şi începi să regreţi că ţi-ai achiziţionat-o. Ajungi la acea stare de melancolie, îţi ascunzi capacităţile şi cazi ca un ratat pe un pământ rece. Nicio adiere fizică sau morală nu te mângâie, nicio teorie nute trezeşte la realitate. O stare de somnolenţă te leagă de un vis frumos, te îmbrăţişează o nostalgie şi cazi într-o prăpastie a dezamăgirii. Nimic nu-ţi mai e cunoscut, te deplasezi secundar într-o viitoare societate singuratică. Te cerţi cu tine însuţi şi ajungi la o anumită tendinţă ce-ţi determină incapacitatea. Un pix ţi se pune în mână, o foaie ţi se aşază în faţă, dar inspiraţia ţi-e ruptă şi distrusă.  Nicio lipitură nu-ţi redă speranţa de viaţă, iar axioma îţi trădează traiectoria.

Înţelegerea spiralei tăcerii ţi-e absurdă şi nu-ţi rămâne decât eşarfa ce te ştrangulează încetul cu încetul. Trăieşti în netrăire, iubeşti în nemurire şi-ntr-un final îţi educi ipoteza: „Trăiesc în moarte pentru a muri în viaţă”! se înregistrează un număr de lumini şi doar un fir de aţă albă îţi întinde mâna. Trădarea nu te mai sugrumă, un străin te salvează şi ochii încep să-ţi descrie un început gândit odată. Începi să-ţi interpretezi potenţialul, să-ţi asculţi mintea şi inima, dar cel mai important să nu-ţi recunoşti sacrificiile şi să-ţi modifici opiniile. Îţi schimbi lentila vieţii, ghiozdanul culturii ţi-l pui pe umăr, frica ţi-o îngropi, în spate duci doar speranţa şi începi să consumi energia; masca s-o arunci. Astfel ziua ţi-e dedicată, renaşti triumfător şi nu te saturi să aspiri la înţelepciune. Dar oare nu ţi-e dor de viaţa anterioară? Parcă eşti inutil fără sacrificii, te transformi într-un monoton, însă destinul îţi îndrumă paşii spre mântuire. Blocajele îşi găsesc moartea, percepţiile favorabile se nasc uşor.

Spiritul de viaţă se defineşte promovat, însă doar în viaţa din visul românului!