Credeaţi că nu există? Credeaţi că moldovenii nu au umorul lor specific? Ei bine, au. La fel cum englezii au tipul lor de haz, cum românii, ruşii ştiu să râdă în felul lor şi moldovenii glumesc într-un mod total specific. Cred că poţi afla multe despre o anumită populaţie, popor după caz, dacă le studiezi umorul.
Mai întâi să stabilim care sunt principalii umorişti. Românii, ruşii au mai mulţi, în schimb, moldovenii doar doi. Mai bine zis, au avut doi. În copilăria mea, atunci când spuneai umorişti, spuneai Pavel Bechet şi Gheorghe Urschi. Restul păleau în faţa popularităţii celor doi. Se creau adevărate legende despre presupusa lor mare rivalitate. Aşa că, atunci când Pavel Bechet a murit subit, nu mai ştiu cauza, folclorul s-a umplut de poveşti despre faptul că Urschi nu ar fi străin de moartea concurentului său. Poveşti.
Dacă s-ar fi făcut o competiţie între cei doi, cred că învingea până la urmă Pavel Bechet. Glumele sale nu prea aveau perdea, însă aveau mare priză la public. Urschi, pe de altă parte, era mai elitist, dacă pot spune aşa - hazul său era mai puţin grosolan. De fapt, tind să cred că moldoveanul este amator de glume nu prea rafinate. Ca să ai succes la un public de moldoveni, este indicat să eviţi eufemismele. Adică, spune-i omului ce ai de zis, nu-l încurca cu idei ascunse, faze subtile, la care ar trebui să se prindă.
Pavel Bechet a înţeles şmecheria şi avea un umor uşor comestibil cu care umplea până la refuz sălile. Să vă spun un banc de-al lui Bechet, banc la care râdeau toţi, deşi este previzibil:
Soţia şi soţul în pat. Soţia: “Măi, vrei ceva?”. “Da, un pahar de jin”, răspunde soţul. După ceva vreme, soţia îl ghionteşte din nou: “Măi, hai şeva mmm…”. Bărbatul îi răspunde invariabil: “Mai toarnă un pahar de jin.”. Şi uite-aşa, de câteva ori. Disperată, femeia iese pe casa scării şi ţipă: “Este un bărbat în casa asta?”. De undeva, de la etaj se aude: “Da şi, ai un pahar cu jin?”
Râdeţi? Este haios? Ascultaţi clipuleţul de mai jos şi o să realizaţi că oamenii chiar se hăhăiau la această glumă. Tot atât de adevărat este şi faptul că Pavel Bechet avea un fel aparte de a spune bancuri, avea hazul în voce, în exprimare, în felul lui de a fi. Totuşi, n-ar fi avut succes dacă poantele sale erau mai fine. Ce să-i faci, aşa este construit umorul moldoveanului: se bazează pe sex, violenţă, furt, sărăcie, prostie. N-ar fi o problemă dacă bancurile ce abordează aceste teme “clasice” ar avea o perdea mai groasă, dacă m-ar lăsa să mă prind mai greu că bărbatul încurcă sexul cu paharul. Nu m-ar deranja atunci. Altfel, îmi vine să plâng, nu să râd. Încă ceva: în timp ce alţi umorişti vorbeau fără accent moldovenesc pe scenă, cel puţin încercau, Gheorghe Urschi, dar mai ales Pavel Bechet îşi etalau accentul profund moldovenesc şi rusismele. Să-i înţeleagă oamenii, ce naiba?
PS: Ceea ce a creat Pavel Bechet nu este neapărat rău, nu zic asta. Dimpotrivă, a fost printre primii care s-a autoironizat ca moldovean, iar asta a fost sănătos. Eu spun că umorul moldovenesc este prea simplist, prea elementar, rudimentar chiar. Ar fi cazul să evoluăm.