Înţelepciunea populară are o vorbă: dă-i moldoveanului putere şi primul pe care îl bagă la puşcărie este chiar tatăl său. Oare de ce? Pentru că moldoveanul este mai mult decât zelos, are în sânge gudurarea faţă de şefi - trebuie să-i arate că face orice pentru a merita încrederea. Ne-am educat această gudurare de-a lungul secolelor în care nu am fost stăpâni la noi în ţară. Vorbesc de o cicatrice pe care o citeşti cu uşurinţă în limbajul de zi cu zi. Cum întrebăm atunci când ne apropiem de casa unui om: cine este stăpânul? Deşi logic ar fi să spunem: cine este proprietarul? Alt exemplu: cum îi spune moldoveanul angajatorului său din Italia, Spania? Stăpânul meu, aşa îi zice. Stăpânul mi-a spus că nu pot să stau mai mult de 3 săptămâni în concediu; maşina stăpânului meu a costat 20 de mii de euro, aud des astfel de fraze de la concetăţenii mei.  

 

Se pare că ne-am făcut o deprindere în a judeca multe lucruri bazându-ne pe dualismul stăpân-sclav. În cel mai bun caz, stăpân-slugă. Popoarele neasuprite, cu o bogată istorie ca state independente, nu au psihologia asta. Barem pe noi ne laudă toţi cei pe la care ajungem să muncim: suntem harnici, ascultători… Traduc, suntem slugile perfecte. Dacă însă printr-un surâs al sorţii suntem numiţi chiar noi şefi, ne vom răzbuna lunga istorie a perioadei în care am fost asupriţi. Vor simţi această răzbunare pe pielea lor cei asupra cărora avem putere. Cei mai periculoşi sunt şefuleţii, adică cei care au prins prea puţin gustul înălţării. Aceşti moldoveni sunt dispuşi să se facă luntre şi punte, dar să le facă pe plac şefilor mari. Râvna, zelul lor nu are margine.

 

Exemple sunt destule. Cum credeţi, de ce au umplut moldovenii Siberia? S-au găsit şefuleţi moldoveni, apăruţi peste noapte, care s-au pus bine pe lângă ruşi făcând liste lungi cu familiile pentru deportare. Altfel, de unde să ştie muscalul care ţăran este înstărit şi care nu? Încă un exemplu bun din istorie. În timpul perestroikăi, atunci când Gorbaciov a început celebra sa luptă împotriva beţiei trebuia să se implice şi Chişinăul. În loc să-i convingă cuma pe moldoveni să nu bea vodkă, ce au făcut zeloşii şefi comunişti din capitala Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti? Au început să taie mii hectare de vii mănoase, adevărate perle viticole. Când s-au trezit marii măhari comunişti de la Kremlin, cei din Chişinău o comiseseră deja. De la Moscova nimeni nu ne-a spus să ne distrugem viile, de la Moscova ni s-a cerut să luptăm doar cu alcoolismul. Zeloşii şefi moldoveni au sărit calul.

 

Şi uite-aşa, ajungem noi la cea mai recentă explozie a zelului moldovenesc: evenimentele din 7 aprilie. Sigur a fost pe undeva şi un plan de compromitere a protestului paşnic. Sigur a existat vreun cardinal cenuşiu, gen Tkaciuk, care s-o fi gândit să distrugă din interior mişcarea liniştită a tinerilor. Numai că aceste planuri s-au armonizat perfect cu râvna şefuleţilor moldoveni de a le arăta şefilor mari că în momente de cumpănă au fost de mare încredere şi folos. Şefuleţul Botnari, şefuleţul Papuc, şefuleţul Cociorvă, şefuleţul Gumeniţă, rămaşi fără lesă i-au pedepsit crunt şi cu multă osârdie pe cetăţenii care nu ar fi fost pe placul marilor Domni şi Doamne. Este posibil ca Voronin să aibă dreptate când spune că nu ar fi cerut expres schingiuirea protestatarilor, asta însă nu-l scuteşte de o judecată ca la carte. Mai este posibil ca şefuleţii menţionaţi de mine mai sus să fi mers de bună voie şi nesiliţi de nimeni pe inerţia ardoarei şi dragostei faţă de marii oameni în stat. Rezultatul perseverenţei îl cunoaştem: 3 morţi, sute de arestaţi, zeci de răniţi. Revoluţia zelului din Moldova a fost adevarata Revoluţie.