Ieri seară am privit Mesagerul de la Moldova 1 tocmai pentru a vedea cum reflectă cei de acolo evenimentele la un an după 7 aprilie 2009. Pe minut ce se scurgea din buletinul de știri cu cea mai mare audiență din Republica Moldova, mă apuca un fel de râs cu plâns.
Râs, pentru că vedeam cum se autobiciuiau realizatorii ”Mesagerului” din cauza lipsa de obiectivitate de care au dat dovadă în 2009.
Plâns, pentru că au fost realizate vreo 7 reportaje despre regretatul Valeriu Boboc. Și nu am plâns pentru tragismul lor, ci din alte considerente. Că Boboc a fost băiat de aur, că Ghimpu l-a decorat, că rudele lui Boboc au fost la cimitir, că prietenii lui Boboc au fost la locul morți acestuia, etc. . În total, am numărat vreo 25 de minte în care s-a vorbit eminamente despre Boboc. Și știți cine au realizat aceste reportaje? Aceiași tipi care spuneau cu un an în urmă că Boboc a fost un drogat intoxicat cu nu știu ce substanță, ce învinuiau tinerii că au încercat să uzurpeze puterea în stat și stăteau în rând pentru a-l pupa cu patos în fund pe Voronin. Trist, nu?

Când vezi așa reportaje la noul-vechi M1, cum să nu te ia cu dureri de inimă, așa cum a pățit Iașa Gumeniță, aprigul „ment” al capitalei, a cărui chelie strălucea de fiecare dată când se punea la cale vreo măgărie comunistă? Iașa era un fel de „fraer-muha”(așa cum îi numește bunica mea de la țară pe ăia care se consideră mai presus decât toți, pe când de fapt nu sunt decât niște ratați) al capitalei în vremurile înfloritoare ale comunismului, pentru care nu exista lege și autorități. ”Fraer-muha” Gumeniță îndeplinea cu stoicism ordinele lui Papuc și-i călca în picioare pe toți ce ce nu se supuneau regimului. Așa a făcut Iașa și în noaptea zilei de 7 aprilie, a mers în PMAN și i-a altoit cu picioarele în cap pe toți tinerii ce au vrut revoluție.

Acum, odată cu trecerea timpului, Gumeniță a devenit din „fraer-muha” un simplu fraier, dar de această dată în adevăratul sens al cuvântului. Fraier ce trebuie să ajungă la ”dubală”. cu asta a căzut de acord chiar și fostul său șef, Papuc, ale cărui ordine le îndeplinea fără crâcnire acum un an. Papuc l-a trimis ”nahren s pleaja”, procurorii și-au găsit alți șefi, iar el tre’ să treacă pe la Pruncu, pentru că așa e viața de fraier.

Și cu dureri de inimă îi ia pe toți acești foști „fraeri-muha”, îndeosebi pe cei ce au activat în poliție. Din păcate, în timp ce alde Iașa se internează în spital, Papuc dă interviuri dintr-un fotoliu ce poate fi cumpărat din salariul unui polițist pe vreo doi ani. Și-o face cu un calm dubios.