Mă doare capul.. Da acesta e senzația pe care o simt o bună parte din zi. Durere, durere și iar durere.
Mă doare inima că am o asemenea soartă, că părinții mei nu întreprind nimic zilnic, înafara de a se certa, pentru a ieși din mocirla în care tot eu s-au băgat. Încerc să mă lupt cu ei pentru a le schimba ideea acesta de: „Așa trebuie să fie – Așa ne-a fost norocul”. Noroc ți-l faci singur e una din frazele mele preferate.

Dacă încerc să le zic ceva ei o i-au ca pe o insultă – încă mă consideră copil și cam nu are ce își baga nasul un mucos în treburile lor. Dacă le reproșezi prin faptul că ei s-au ales să trăiască așa tata îmi zice că: „O să te văd cum tu o să îți alegi ceva mai bun”. Cu atât dispreț. De parcă nu sunt bun de nimic, descurajându-mă totalmente.

Scriu aceste rânduri plângând. Plâng de soarta care mi-a fost dată(cândva nu credeam în soartă). De nervii pe care iî adun zilnic. Mă simt ca o povară pe spatele lui tata, auzindu-l cum spune zilnic că nu are bani.

N-am,n-am,n-am.. E tot ce aud. De aceea încerc să economisesc din răsputeri, să nu-i mai cer bani. Să trăiesc din bursă. Dar cum poate că un om în zilele noastre să trăiască numai din 500 lei lunar? Bine că măcar e una din cele mai mari din colegiu. Fără distracții, fără haine și fără micile bucurii zilnice – totul costă bani. Am renunțat la balul de absolvire a colegiului din cauza aceasta. Hainele pe care le port zilnic s-au decolorat și nu îmi mai aduc satisfacție, și citesc zilnic bloguri cu sfaturi de asortare a hainelor, cu care haine?? Dacă nu le am.

Și el nu știe toate astea crede că eu trăiesc ca în rai. Un rai plin cu spini si cu multe dezamăgiri.

Acum mai mult ca niciodată îmi simt amenitate continuarea studiilor. Dacă nu ajung la contract e gata nu m-ai am nici o șansă – ajung și eu undeva pe aproape prin mocirla acesta. Ar fi păcat.

Mă consider ghinionist deoarece de mic copil sunt numai in probleme. De cele mai multe ori care nu le pot rezolva sau mai bine zis care sunt ale altora dar care mă influențează direct pe mine. Sunt o fire mai sensibilă și din aceasta cauză am crezut tot timpul că eu sunt miezul lor.

Ghinionist de soarta care mi-a fost dată.

Îmi vine să urlu și îmi pare că am să fac asta. Dar cu ce o să mă ajute? Va spun eu nimic.

De ce trebuie ca eu să sufăr din cauza altcuiva? Nu mai rezist. Sunt cu moralul la călcat în picioare. Încotro mă îndrept? Nu știu.

Degradez. Nu am cu cine comunica. Nimeni nu mă mai înțelege. Urăsc localitatea în care trăiesc. Probabil e situată în cea mai îndepărtată gaură de pe pământ. Nimic nu mă atrage în ea. Nu vreau să vina acasă.

Am 19 ani și deja m-am săturat.. M-am săturat de totul…

Îmi pare rău pentru moldoveneasca mea țărănească care tot de prin locurile astea am moștenit-o.