Suntem în pragul celei mai importante sărbători creştine: Paştele. În aceste zile nu trebuie să ne gândim la rău, aceste zile au o încărcătură deosebită. Astăzi, mâine, dar mai ales poimâine trebuie să ne dăm seama că suntem extrem de mici, nici cât un fir de praf pe care l-a şters mama de pe televizor. Cât de problemele noastre, ura noastră, care nu ne încape, sunt şi ele minuscule.
Fie că suntem credincioşi, fie nu, poate nu într-o zi ca Paştele, poate în alta, dar trebuie odată şi odată să realizăm că noi nu contăm. Praf şi pulbere este numele nostru. Carne putrezită şi ochi găunoşi este viitorul. Viermi şi râme ne sunt apropiaţii. Totuşi, deşi în aceste zile trebuie să-i iertăm pe cei care ne-au urât, pe cei care ne-au făcut rău nouă sau altor oameni, eu nu prea ştiu cum să fac asta…
Sincer, cu mâna pe inimă vă spun - vreau să pot. Vreau să-i iert pe poliţiştii moldoveni care în aceste zile de primăvară au schingiuit oameni, au lovit tineri fără apărare, au fost atât de crunţi încât nu s-au mulţumit să-i vadă umiliţi… le-au luat viaţa, însă nu pot. Ştiu că ei s-au iertat, ştiu că nu au nicio remuşcare şi tocmai asta mă încruntă mai mult.
Dacă citeşti acum aceste rânduri, închide ochii un pic. Închipuie-ţi că în seara de 6 spre 7 ai ieşit cu lumânări în piaţă. Ba nu, închipuie-ţi că era, de fapt, fratele tău. A avut proasta inspiraţie să se reţină un pic mai mult în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Curios din fire, a vrut să vadă totul - să aibă ce povesti mâine. Seara s-a aşternut peste Chişinău, iar el abia acum se îndreaptă spre casă. În mijlocul oraşului, este oprit din drum de zeci de poliţişti, mulţi în civil. Cu o lovitură de pumn unul îl trimite pe asfalt. Imediat zeci de bocanci tari ca piatra îi fac praf ficatul. Nu mai poate de durere, se chirceşte pe jos, dar nu şi-a dat sufletul… Un picior bine plasat şi din viteză i se infige în cap. Chiar dacă este vacarm, urlete, toţi au auzit un trosc puternic. Omul ce se zvârcolea pe joc stă acum nemişcat. A murit. Ţi-ai închipuit? Deschide acum ochii, întreabă-te, îi ierţi? Poţi să-i ierţi? Eu nu.
Nu pot să le iert pe aceste brute fără pic de uman în ei. La fel cum nu pot s-o iert pe profesoara care l-a lovit pe fratele meu. Iarăşi, acelaşi motiv: ştiu că se consideră nevinovată, ştiu că se poate uita în oglindă, că nici nu şi-a pus problema vinovăţiei - deaceea nu pot… Doamne, iartă-i Tu, că eu nu pot!