E ori alb, ori negru, a treia posibilitate nu există. Ori urît, ori frumos. Ori rece, ori cald. Ori drept, ori strîmb. Şi totuşi...noi avem gri, şi urîţel, şi recişor şi "drept, dar...". Săptămîna asta, lumea văzută de mine a fost cam aşa, cu "totuşi" în faţă: dizgraţioasă, urîţică, plină de umilinţe pentru mine, adresate special, şi pentru alţii, pe care le-am luat personal. M-am revoltat şi m-am agitat. Am avut mici aşteptări luminoase. M-am amuzat şi m-am înţeles din priviri. Am ajutat, am privit cu dispreţ, am vorbit călduros, am zîmbit. M-am gîndit că e nevoie de un curaj fabulos ca să scrii, aşa cum se întîmplă pe bloguri, şi apoi mi-am dat seama cîţi oameni curajoşi s-au aruncat în asta. M-am gîndit că e şi mai greu să vorbeşti despre tine cu oameni care te cunosc de cîţiva ani, deşi înainte credeam contrariul. Se întîmplă să fie o bucurie, amestecată cu emoţie şi teamă, să vorbeşti despre tine cu o persoană aproape necunoscută. Se întîmplă ca uneori ăsta să fie cel mai bun lucru din lume (totuşi, cel mai îngrijorător). Tot săptămîna asta am decis să nu mai pufnesc, mai deschis sau mai mascat, cînd aud despre psihoterapie - marele bine oferit omenirii (ăsta a fost un pufnit, ultimul). Deci am văzut, timp de o săptămînă, ceva dintr-o lume urîţică şi călduţă.
Ăsta e răspunsul meu, în cuvinte, la întrebarea: Tu cum vezi lumea? Dar al vostru?
