Este interesant cum în limba română unele obiecte neînsufleţite primesc însuşiri omeneşti prin atribuirea genului masculin, feminin sau neutru. Engleza, de exemplu, este lipsită de un astfel avantaj.
Nu cred că acest fenomen este întâmplător. Există în adâncurile inconştientului colectiv o anumită percepţie faţă de lucruri, care se reflectă în limbaj. „Patria”, „moşia”, „ţara” („motherland” în engleză, „rodina” („născătoare”), în rusă)) este „mamă”, de gen feminin, iar „Neamul” de gen masculin. Din această perspectivă, pornind de la ierarhia tradiţională dintre feminin şi masculin, se poate reconstitui viziunea tradiţională asupra lumii. „Neamul” este ca un tată, ierarhic superior, dar complementar „ţării”, într-un univers complex familial. În acest fel, existenţa firească presupune o uniune naturală dintre „tatăl-neam” şi „mama-ţară”.
Din acest motiv, românii au şi fost lipsiţi de o tradiţie monarhică îndelungată, cum a fost în cazul statelor occidentale sau Rusiei, unde concept de „neam”, pur şi simplu, nu există. Locul pe care îl deţine monarhul la ruşi şi europeni, este ocupat de acest părinte mistic, numit „neam”. Este foarte probabil că în cazul în care românii ar fi acceptat un cult a al monarhului, ei şi-ar fi înceta existenţa ca popor, pentru că ar dispărea acea viziunea paternalistă asupra neamului care constituie miezul mistic al românismului.
Neamul – este totalitatea celor care au trăit înaintea noastră (strămoşii), a celor care trăiesc în prezent (naţiunea) şi a celor care urmează să se nască (urmaşii).
