Ne paşte dispariţia în masă. Cercetătorii o spun răspicat privind erele geologice pe care le-a traversat această planetă: niciodată nu a fost mai rău. Ceea ce se petrece acum ocupă primul loc în topul dezastrelor. Nu este vorba de fatalitate biologică sau climaterică. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Şi nici măcar nu suntem dispuşi cu toţii să înţelegem gravitatea situaţiei.
Statisticile sunt cutremurătoare. Cel puţin douăzeci şi cinci de mii de specii dispar în fiecare an. Iar dacă omul ar renunţa la acţiunile iresponsabile sau dacă nu ar fi intervenit vreodată în echilibrul ecologic, ar dispărea câte o specie o dată la cinci ani. Suntem cu adevărat eficienţi în producerea catastrofelor pe Terra – am accelerat halucinant rata distrugerii.
Prezentatorii de ştiri anunţă cu figură perplexă inundaţiile, alunecările de teren, seismele, tornadele, canicula; le numesc stihii şi pomenesc cu un soi de revoltă şi admiraţie disperată „lupta omului cu natura dezlănţuită”. Cuvintele ne dau de gol. Purtăm un război sinucigaş cu cea care ne hrăneşte. Atunci de ce ne mirăm că mâna pe care o muşcăm sângerează şi tremură când ne întinde resursele pentru viaţă?
Locatarul unei case umblă de colo-colo prin încăperile superbe şi izbeşte pereţii până la cărămidă, smulge parchetul, sparge treptele de lemn cu o drujbă de ultimă tehnologie, conduce amuzat o maşinărie ultraperformantă care străpunge fundaţia clădirii. Ce crezi despre visul de a-şi creşte fericit urmaşii în această clădire? Despre mândria de a fi inventat sofisticatele instrumente care îi folosesc să-şi pună amprenta personală asupra căminului unde s-a născut? Dar despre strigătul de uluire şi de spaimă când se surpă peste el câte un zid, câte o bucată de tavan?
Oamenii sunt prea stresaţi. Poluarea le otrăveşte aerul, E-urile transformă alimentele într-o bombă cu ceas, competiţia, furia, frustarea, frica îi secătuiesc de puteri. Şi atunci? Preferă să creadă că planeta mai are mult şi bine de trăit, iar toate semnalele de alarmă sunt exagerări. Oricum, nu vine ea, Apocalipsa la care lucrăm sârguincioşi de atâta vreme, tocmai în timpul vieţii noastre, vieţii copiilor sau nepoţilor noştri! Iar pentru mulţi dintre noi de acolo mai departe aproape că nu contează, aşa-i? Şi dacă nu vibrăm la ideea unor generaţii prea viitoare ca să ne simţim responsabili pentru viitorul lor, cum să ne asumăm responsabilitatea pentru întreaga lume în care trăim?
Mai ales că avem pornirea să ne limităm şi să acordăm compasiune doar fiinţelor umane, deoarece considerăm restul universului un fel de lucru mare şi tare greu de înţeles, care nu are nevoie de căldură, bunătate, afecţiune. Ne-am obişnuit să privim omul ca pe un triumf al Creaţiei. Să-l situăm undeva în vârful piramidei, subînţelegând cumva că tot ce se află la celelalte nivele are valoare mai mică decât noi şi ar trebui, aşadar, să fie la discreţia noastră. Aşa am ajuns să dispunem tiranic de pădurile, de munţii, de apele şi animalele sălbatice ale Pământului.
E timpul să realizăm că totul este unică energie. Este o singură istorie, o singură călătorie la capătul nopţii. Iar în această unitate de profunzime, fiecare lucru, oricât de mărunt, contează, deoarece fiecare lucru este real şi face parte din întreg. Nimeni şi nimic nu rămâne pe dinafară. Dar devenirea se mişcă în direcţia în care noi toţi ne îndreptăm. Nu ne forţează. Noi suntem elicea care propulsează lumea din interior. Aşa că nu va merge înainte decât dacă noi înşine alegem să înaintăm. De aceea suntem toţi atât de importanţi. Nu ne putem aştepta ca lumea să se mişte singură, greşelile să se repare de la sine, timpurile să se transforme şi noi odată cu ele, evoluţia spirituală să vină şi să ne ridice uşurel pe creasta ei înaltă.
De acum înainte, dacă este să avem un viitor, trebuie să ne creăm propriul viitor. Noi înşine suntem viitorul, noi înşine suntem evoluţia.