Recunosc, sunt cuprinsă de viciu: citesc ziare. Am mereu material pentru a mă minuna de oameni, dar mi-e şi puţin ruşine că-mi încep dimineţile aşa [e semn de mare distincţie să nu te uiţi în ce lume trăieşti atunci cînd lumea e urîtă... sau nu?]. Zilele astea a fost povestea „studentei la trei facultăţi care şi-a omorît iubitul cu 10 de lovituri de cuţit”. Nu vi se pare că e ceva cu formularea asta? Nu e vorba de o fată, nu e vorba de o femeie, nici de o isterică, nici de o psihopată, nici de o persoană, nici de o ucigaşă fără suflet, ci de o studentă la trei facultăţi. Altfel spus, e o expresie care consolidează gîndirea „prea multă carte strică” într-o tradiţie a urii faţă de cel care nu e din poporul simplu şi curat. Transmite ideea că e ceva în neregulă cu această categorie de intelectuali-wannabe; că e drept să fie trimişi la muncă (cu forţa, dacă se poate); luaţi drept acei ticăloşi care nu oferă bătrînilor locurile din tramvai, că etichetelor de „neisprăviţi”, „vînători de diplome”, „inculţi” etc. este corect să li se adauge şi cea de „periculoşi”. Nu ştiu ce-aţi observat voi, dar eu cred că nici în situaţia distopică în care o campanie de denigrare a unui grup ar fi existat, nu reuşea aşa bine cum o fac cîteva mesaje din media. Acestea mai au o „reuşită”: contribuie la prăpastia dintre generaţii. Cine a văzut tramvaie şi autobuze pline a văzut şi privirile mînioase dintre cele două categorii: studenţi vs. pensionari. Întîmplări prezentate cu expresiile de genul studenţii criminali sau ucigaşa cu trei facultăţi întăresc ideea: „avem tot dreptul să îi urîm pe aceşti studenţi, care nu sunt cu nimic asemănători cu noi, care au venit în oraşul nostru, peste noi, în spaţiul nostru”. Sună inofensiv?