Astăzi am călătorit cu tramvaiul prin București. Am așteptat mult timp ca să vină unul și abia după vreo 10 minute își făcuse apariția. Străzile Bucureștiului sunt foarte aglomerate, în special cu mașini, și culmea, cei cu mașini mai scumpe încalcă regulile. Desigur, ei consideră că dacă au bani și mașină scumpă li se permite orice, cum se întâmplă și în Moldova. Am mai pierdut încă câteva minute din viața mea așteptând tramvaiul că una din mașini s-a oprit tocmai în fața lui, nereușind să treacă la roșu. Am mai observat că femeile conduc la greu, având mașini special făcute pentru ele, roșii și mici, toate tipurile. Așteptând în stație, o bătrânică era pusă pe treabă și încleia pe unde apuca un anunț: “Iau în gazdă, și numărul de telefon”. Mă gândeam că uite, ei au primit casă pe timpul comunismului și acum fac și ei tot posibilul să supraviețuiască, dar nu-mi este milă de ei că de obicei trebuie să dai cam jumătate din salariu pe chiria extraordinar de mare, și chiria o plătești în euro. Dacă dolarul ar fi mai mare, atunci la sigur ar trece la dolari.
Am reușit să urc în tramvai cu un rucsac în spate, înghesuială mare, și lângă mine vorbeau doi pensionari. Vorbeau despre multe chestii, cum obișnuiesc ei din neavând ce face. Deodată au început să vorbească despre pensie, și zicea unul că are 11 milioane (aproximativ 360 $ ), iar altul 9 milioane (300 $), și va urma iar o recalculare a pensiilor, iar cel cu 9 milioane stătea liniștit, dacă este mai mică de 10 milioane nu se recalculează, pe când celălalt va avea vreo 9 milioane și el, poate mai puțin. Așa se scad cheltuielile în România. Cel cu pensia mai mare zicea că nu este o problemă pentru el, să ia de la el și să dea celor mai săraci, că au nevoie. Imediat m-am gândit la profesorii mei din ASE, care au niște salarii și le primesc tot de la stat, doar sunt oameni mari. Nu mă refer neapărat la profesorii mei, ci la toți care au salarii mari în România, sunt cei mai puțini afectați de criză și stau liniștiți. Nu o să scriu despre ei că o să ziceți că sunt invidios, dar mi-i indiferent.
Mi-am amintit de timpul când am reușit să mă angajez și eu undeva serios pentru prima oară, la u salariu de 12 milioane, iar jumătate mergeau pe chirie. Reușeam să mă descurc, mă distram foarte rar și stăteam mai mult la muncă și acasă, mă indeletniceam cu ce îmi place mie : cititul. Pe urmă, domnii pensionari, au vorbit între ei despre mineri, care au lucrat 30-40 de ani într-un mediu neprielnic, iar acum o duc greu.
Nu vreau să fac publicitate, dar dacă vreți să aflați despre România, ascultați paraziții…