O imbecilitate de ultimă oră pe internet este calculatorul duratei de viaţă prin care suntem îndemnaţi să aflăm, graţie acestui instrument macabru, cât mai avem de trăit. Nu m-a interesat să aflu cine a fost cu ideea funebră şi nici de ce este acest calculator de moarte atât de prezent pe majoritatea site-urilor pe care intru. Să fie vreun semn rău? Sau pur şi simplu moartea a devenit trendy?
Îmi imaginez o discuţie între piţipoancele de Dorobanţi sau de aiurea: „Auzi, fată, hai fată să-ţi spun ultima veste, fată, ce noutate am aflat, fată. Fată, ştii cât mai am de trăit, fată??? Fată am aflat că voi mai trăi cinci ani, fată! Fată, nu-i aşa că-i mişto, fată? Hai fată, fă-ţi şi tu testul, fată, să vedem care dintre noi moare prima, fată.” Sau un piţiponc vorbind la telefon cu un altul: „Salt’are frate, frate, hai să-ţi vând un pont, frate, tare, tare de tot. Frate, să-ţi trăiască, ştii când mori? Hă, hă, hă, eu am aflat, frate-miu, eu mor fix peste zece ani. Dacă nu-mi schimb merţanu’. Hă, hă, hă. Hai că-i tare frate. Hai, să-ţi trăiască, fă-ţi-l şi tu, fratele meu. Hai sună-mă după ce l-ai făcut, hai, hai, pa!”
Nu m-ar mira ca această imbecilitate să fi fost importată din ţările altor imbecili. Nu m-ar mira nici să prindă aici, aşa cum a prins sărbătoarea de Halloween (atât de bine că fiecare şcoală o ţine şi, atenţie mare, este trecută în lista de activităţi extracuriculare; în raportul de activitate al şcolilor, pe semestrul I figurează cu foarte mare mândrie serbarea de halloween). Nu am mai fost mirat nici când am văzut pe uşa unui magazin de coşciuge în ziua de Crăciun o generoasă urare de „Sărbători fericite!” încadrată de o instalaţie luminoasă. Cum să te mai mire când noi suntem inventatorii cimitirului vesel, acest cretinism naţional pentru care ar trebui să fim trecuţi în Cartea Recordurilor de Idioţenie ale popoarelor lumii.
Îmi amintesc că am avut la un moment dat o clasă foarte bună de elevi. Erau clasa a X-a, le predam psihologia. Mulţi dintre ei aveau un real talent literar şi le-am cerut să scrie un eseu cu tema „Asta nu e viaţă!”. Au fost cele mai reuşite compuneri pe care le-am auzit, adevărate creaţii literare, pentru care mulţi dintre scriitorii consacraţi i-ar fi invidiat. De unde le venea la nici 16 ani atâta nihilism tonic, atâta pesimism exuberant, o atât de deprimată poftă de viaţă? Toţi voiau să trăiască, dar nimeni nu ştia cum, unde, când şi dacă. Ceea ce spuneau cu toţii, exaltat, liric, patetic era că asta nu e viaţa pe care şi-o doreau, viaţa pe care o visau, viaţa la care se aşteptau. Vorbeau despre cer ca şi când nu ar fi văzut niciodată cerul, despre parfumul unei flori ca şi când nu ar fi mirosit niciodată o floare, despre oameni ca şi când nu i-ar fi întâlnit niciodată. Mi-am dat seama atunci că în ei fusese pesemne stârnit un filon ancestral de frustrare, un rezervor de dorinţe refulate al inconştientului colectiv. Fusese activat un arhetip al opririi de la viaţă, ca şi când străbunilor noştri li s-ar fi permis de la bun început să se înfrupte doar din copacul cunoaşterii şi le-ar fi fost interzis cel al vieţii.
Pe aceşti tineri şi pe mulţi alţii i-ar fi interesat un alt fel de calculator. Acela care le-ar fi arătat cât mai au de aşteptat până ce să trăiască. Un calculator care le-ar fi spus cât timp va mai trece până ce viaţa lor adevărată va să înceapă. Un calculator prin care să afle răspunsul la întrebarea „până când, Doamne?”
E inutil să spun că majoritatea lor au căutat răspunsul – şi poate că l-au şi găsit – în alte părţi ale lumii, sătui de cerul pâclos şi de bipezii idiotizaţi între care le fusese sortit să nu trăiască.