Am avut o viaţă decentă, nu am rănit pe nimeni niciodată voit şi singura dată când am vrut nu mi-a reuşit, acesta lucru făcându-mă să realizez că nu are nici nu rost să mai ȋncerc, aşa că am renunţat. Dimineaţa plecam la serviciu, unde, chiar dacă nu eram prea mulţumit datorită salariului nesatisfăcător, mă bucura ideea că introduceam date ȋn calculator, date de o importanţă irefutabilă. În unele momente de respiro, când nimeni nu era ȋn trecere prin spatele meu ca să vadă ce ȋmi apare pe monitor, intram pe diferite bloguri, unde, vrând nevrând , dar de cele mai multe ori vrând, comentam. Uneori la subiect, inteligent şi plin de umor, alteori aşa, ca să fac umbră ecranului. În perioada aceea eram căsătorit şi mă desfătam ȋntr-o garsonieră cochetă cu vinuri de la carrefour, ȋntr-un cartier semicentral al Bucureştiului. În general intram pe uşa clădirii de birouri ȋn jurul orei 9, 9 fără cinci minute, dar, trebuie să recunosc, se ȋntampla să şi ȋntârzii, asta foarte rar ȋnsă şi nicodată nejustificat. În fine, viaţa mea era una ,aş zice, perfectă, ştiam tot ce vreau să fac ȋn continuare, eram pe deplin mulţumit de cum respiram, cum mă ȋmbrăcam şi ce mâncam. Îmi plăcea foarte mult şi imaginea de pe desktopul meu, imagine care imi luase ceva timp până să o aleg. Foarte mult timp am stat doar cu backgroundul clasic de la windows xp, ȋnsă, ȋn cele din urmă, am găsit: o poza cu un răsărit, ce să zic, nu am cuvinte să descriu cum putea, oh doamne!, cum putea să arate acel răsărit.
Desigur, povestea de vis pe care o traiam nu putea să dureze o veşnicie, trebuia să ajungă la un final, şi cum nu am fost niciodată foarte credincios, Dumnezeu m-a pedepsit cu un sfârşit amar.
Totul a pornit când ȋntr-o zi, după ce ȋmi făcusem treaba foarte bine, introducând date despre automobile, apoi diverse date privind ȋnăltimea dealurilor din zona Valeni şi culminând cu introducere ȋn ordine alfabetică a tuturor elevilor unei şcoli din Galati, unde aveam o sucursală, aveam ȋn sensul că firma avea,adică are, m-am dus să beau un pahar de apă. Ei, ce să zic, nu sunt un om foarte pretenţios, ȋnsă prefer ca ȋn birou să existe un mod organizat, inteligent şi mai ales coerent de a utiliza paharele de unică folosinţă. Nu mai era nici unul! Îmi era o sete nebună, brusc vrând să beau şi un ceai, pentru că, din cine ştie ce motiv obscur, simţeam că mă doare şi gâtul. Când m-am ȋntors la birou să văd dacă mai am vreun pahar de plastic rămas de la vreo aniversare sau cine ştie ce eveniment, m-am ȋmpiedicat şi am căzut. Mi-am muşcat şi limba. Câţiva colegi, aveam şi nişte colegi foarte ok,foarte,foarte ok, mă ȋnţelegeam de minune cu ei, m-au ȋntrebat dacă am păţit ceva, iar eu i-am asigurat că totul este ȋn ordine, adică ok. Nu am nimic. Dar minţeam, pentru că ȋn realitate mă durea şi limba şi genunchiul, ȋmi rupsesem şi pantalonii ȋn fund şi, mai rău, fix când mă aşezasem pe scaun, ȋn faţa calculatorului, ȋmi apare la masa de lucru o casieriţă care ne anunţă că ne va da salariul a doua zi pentru că trebuia să ajungă cat mai repede undeva, nu stiu nici până acum unde. M-am enervat teribil, nu ştiu cum m-am stăpânit. Sansa nu era se pare de partea mea. Am intrat pe un blog şi, da, ȋmi cer scuze, am ȋnjurat ca un turbat, adica direcţionat. L-am ȋnjurat pe un baieţel care avea un blog draguţ despre bicicleta lui, am intrat apoi şi mi-am băgat-o, pardon de expresie, ȋn mama unui tânăr care vorbea despre cărţi,nu literatură, cărţi, nu m-am putut abţine până când nu am şters pe jos cu o domnişoară, studentă anul doi la arhitectură, şi am culminat scatofil atacând un blogăr celebru, al carui nume nu ȋl pot dezvălui din motive de copyright.
Mă simţeam mai bine, trebuie să recunosc, şi ȋncepusem să fac asta ȋn loc să introduc date despre motorizările de la o firmă românească de tractoare. În scurt timp ȋnsă, adică seara, am observat că toată lumea ȋmi publica IP-ul. Incredibil! Nu mi-a venit să cred şi am intrat ȋn panică, am ȋnceput să transpir şi sa dau click nervos peste tot, deschizând o mie de ferestre către alte bloguri, situri şi mai ştiu eu ce, doar ca să vad, spre stupoarea mea, că peste tot apărea IP-ul meu şi erau discuţii, comentarii si păreri diverse despre acest IP şi ce ar trebui să se facă cu el. Cum ştiam că e al meu, pentru că ȋl memorasem ȋntr-o zi când a trebuit să fac un tabel cu toate IP-urile din firmă, aranjate ȋn ordinea vechimii lor, m-am speriat şi am ȋnchis calculatorul, am plecat grăbit spre casă, sperând că voi ajunge ȋn timp ca să-i explic nevestei mele ce se ȋntamplase cu adevărat, ȋnainte să intre pe google şi să-mi vadă IP-ul la orice căutare.
Dar era prea târziu. Când am ajuns acasă ea era deja plecată la mă-sa, lăsându-mi doar un bilet pe care era IP-ul meu şi sub el scria „De ce? De ce?”. A doua zi la muncă am fost concediat, iar când am ajuns acasă, firma furnizoare de internet nu mai furniza. Mă aşezasem pe canapea nevoit să mă uit la televizor. Îmi aprinsesem o ţigară, ştiind că ȋn scurt timp poliţia avea să vină să ma ia. Si asa s-a şi ȋntamplat. Pe stradă, oamenii mă recunoşteau şi aruncau cu tastaturi şi mousuri ȋn mine, strigau IP-ul meu şi ȋl ȋnjurau şi implicit şi pe mine. O comisie a fost imediat formată ca să analizeze cazul meu. Vrăjitori, IT-şti, Judecători, Un Preot, Două blogăriţe şi Doi blogări, toţi ajunseseră la concluzia că trebuie să fiu spânzurat de un cablu coaxial ȋn Piaţa Universităţii. Oameni de seamă ȋşi anunţaseră prezenţa, iar locurile din faţă se vindeau pe nişte sume fabuloase. Comisia „IP-ul meu” fusese lăudată, medaliată şi sanctificată şi pe bună dreptate, căci rezolvase un caz dificil.
Acesta este testamentul meu şi realizez acum, când sunt cu un picior ȋn groapă, că tot ce am avut şi tot ce am mai de preţ pe lumea asta e IP-ul meu, aşa că ȋl voi dona Asociaţiei Orbilor WiFi, care, chiar dacă ştiu probabil povestea mea, nu-l vor putea vedea niciodată.
* IP-persoană inadaptată