Despre incultura oamenilor din țara MEA știu nu din auzite și îmi pare rău că pretindem să mergem în Europa ”civilizată” și, în același timp, trăim în lipsa celor 7 ani de-acasă.

Azi am avut parte de un incident super enervant. Aveam nevoie să ajung dintr-un capăt de bulevardul Ștefan cel Mare în altul. Și am luat troleul… nici nuștiu care număr exact. Nici nu contează în fine. Și am avut nefericita ocazie să ”admir” cum un incident prostesc transformă tot troleul într-un circ combinat cu elemente de teatru, unde temele de ”discuție” cursiv se abat și trec de la o margine de cuțit la alta.

Totul a început foarte straniu. O doamnă (care, principial sau nu) vorbea rusa. Era așezată chiar în fața mea și pentru că troleul era semi-pustiu, era firesc să aud vocile aprinse ale ei și a conductorului. Dumneaei pretindea că are permis pentru călătorie gratuită (permis cred că se numește, nuștiu). În același timp nu îl găsea și făcea gălăgie de la asta. Conductorul privea mișcările agitate ale doamnei cu suficientă răbdare, răspunzîndu-i (principial sau nu) în română.

Obosită de căutare și dezamagită de faptul că nu putea găsi permisul, doamna a scos din portmoneu 2 lei și a achitat cuminte taxa. Conductorul a luat banii, i-a dat bilet de călătorie și s-a dus în partea din față a troleului.

Peste vreo 3 minute, doamna, la fel de agitată, cheamă conductorul și îi arată (bagă în față!) permisul de călătorie gratuită (cel mult-căutat și ”așteptat”). Conductorul a privit-o calm și i-a explicat că nu mai contează dacă l-a găsit, pentru că ea deja a achitat și biletul a fost vîndut. Și aici s-a început… (poshlo poehalo)

Părerea mea era că doamna exagerează (however, it really doesn’t matter). A cerut carnetul conductorului, a scris ora fixă, minuta exactă a incidentului. A înscris numărul troleului… Suna nuștiu-unde și striga demonstrativ că o să facă ordine în țara asta. Bla-Bla-Bla.

Și iată că troleul se oprește la stația de la Piața Centrală, în schimb, doamna (și gura ei) nu se oprește nici după asta. Și așa cum la Piața Centrală oamenii se înaripează cu dorință de conversații foaaarte culte, au intervenit în discuție unul cîte unul și din cei ”nou-urcați”… majoritatea celora din mijlocul de transport respectiv. Deja nu se mai discuta despre doamna enervată (și enervantă). Oamenii au uitat în 2 minute de dumneaei. Tema discuției s-a prelungit despre: cine-i român, cine-i rus și cine-i adevărat ”moldovan”. Și fiecare, reciproc, își exprima opinia despre destinația în care persoanele din partea ”opusă” să se ducă. Evident că direcțiile și destinațiile nu s-au limitat la România și Rusia.

Eu explodam. Și mai explodez încet și acuma. Și nu-mi place cultura țării în care m-am născut și în care vreau (VREAU) să trăiesc. Sunt ăștia oamenii care educă copii? Care pot da educație? Care pot participa la alegeri? Care reprezintă forța activă de pe piața muncii și pot ”da naștere” unor servicii și produse de calitate? E ”asta” neamul nostru? Dacă da, eu nu am cu ce mă mîndri…