Motto: Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol
Numesc sfînt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează…
Idolatria este un fenomen peren, de la Adam adică, pînă în vecii vecilor. Este un viciu al regnului uman, o cursă specifică, în care este greu să nu cazi, om fiind. Tot om fiind însă, faci un efort pentru a o evita.
Fără îndoială postularea unui Dumnezeu unic este miezul Vechiului Testament. Eu sunt Domnul. Să nu ai alţi dumnezei, să nu te închini lor. SĂ nu-ţi faci idoli — urmează. Or, idolul pretinde la rolul lui Dumnezeu. De după idolul, care uneori pretinde al prezenta pe D-eu, nu-l putem vedea pe Dumnezeul cel Viu. Anume aşa, adevăratul Dumnezeu este viu, idolul este mort, este aşa de la concepere şi nici o aspiraţie a închinătorului nu-l poate învia. Este o întroducere.
Suntem martori la acest fenomen /mai mult decît uman ar zice Fri Ni, alt chinez/ de creare a unui idol. Este vorba de crearea cultului Grigore Vieru. Cu asocieri riscante şi aiurite: Vieru şi Crist şi Eminescu şi Moise şi etc şi tot. Fiindcă nu se scapă nici o ocazie de a-l băga întrun context apriori bun. S-a îngrijit şi poetul în viaţă de crearea acestui idol. În orice grădiniţă vedeai de pe la 1985 chipul stilizat al său. Azi ce să mai vorbim. Am trecut pe la trei librării, una chiar din centru; la două am dat chipul luminos al poetului plaiului cu boy, la nici una nu am dat de chipul lui Mi Emi! Şi ne revoltăm de chipul lui Voronin prin toate cabinetele. Care-i razniţa, chiar nu înţeleg? Cu ce comunistul Voronin e mai bun/mai rău ca poetul-comunist Vieru?!
O idee neoriginală, cam întîrziată, o replică la o aiureală gazetărească /Bine i-ar sta lui Vieru în locul lui Puşkin/. Eu mă întreb dacă nu i-ar sta şi mai bine în locul lui Vlad ulianov /zis Lenin/. Adică, de ce nu i-am făcut mauzoleu, tovarăşilor idolatri, domnilor bigoţi? Locul în PMAN e gol şi, vorba rusului, «locul sfînt se teme de vid».
Fiind vorba de Ilici este bine să amintim că lideri ca Voroşilov, oricît de bolşevici nu ar fi fost se pronunţau contra mumificării conducătorului, înţelegînd că e vorba de idolatrie. Fiindcă erau totuşi din creştini, aveau o educaţie creştină de care nu puteau scăpa.
La noi aşa ceva nu există. Nu se ridică nici un lider să facă ordine, să zică nu e bine. Nici din cei «spirituali», nici cibricii, nici ciunţii nu protestează. Unii politicieni vor folosi idolul în campania electorală ce va să vină prin octombrie şi poporul bigot anină /am tradus din rusă cliuiot/ la idoli. Acestora nu le pasă nici de starea spirituală a naţiunii, nici de cea materială; interesul e unu — luarea puteri. Cu ajutorul lui D-eu, a altui personaj, a idolilor…
Ca să fie clar: înţeleg această dorinţă de a avea exemple, dar asta înseamnă că trebuie să creştem personalităţi, nu să le decretăm. Vieru nu este bun exemplu ca politician, dar nici ca cetăţean, fiindcă a fost întruchiparea ambiguităţii şi inconsecvenţei şi a acţionat în interes personal, de familie, de grup.
Dar în baza unor poezioare patriotice, scrise după luptă, s-a creat chipul unui luptător. Prin abstragerea de la omul real cu interese materiale, egoiste — cel al unui spiritual. Şi iată idolul e gata. Mergeţi boi şi mioare la închinare întru mîntuire.
Vieru a fost creştin botezat desigur, dar ca membru a unui partid anticreştin şi-a pierdut această calitate, se cerea deci o rebotezare, careia îi precede un act de pocăinţă. O mea maxima culpa. Şi A. Lupan, care nu ştiu cît de creştin a fost, a avut curajul să o facă. Vieru nu l-a avut. Ideea rebotezării nu e a mea. În Georgia a avut loc un asemeni proces. Eu am încercat să-promovez la noi; personal m-am botezat în Biserica Adventistă.
Repet: pledez împotriva idolatriei, nicidecum al omolui şi poetului Grigore Vieru.
Iurie Ţurcanu