Asta este o temă despre care am vrut să scriu de mult timp, şi tot fugeam de ea, apoi mă apropiam tiptil, ascunzându-mă pe după copaci, ca să fug din nou cu coada între picioare. Deci, altruismul. Capacitatea de a oferi în mod dezinteresat, de a nu aştepta răsplată sau recunoştinţă pentru ceea ce faci şi de a nu-i judeca pe cei care nu te-au apreciat pentru asta.
Acum câţiva ani aveam un prieten, Vitiok. Mai exact, un amic, că nu întreţineam cu el relaţii intime. Sau, şi mai exact, un beneficiar, un tutelat, căci nu socializam cu el de la egal la egal. Hm, trebuie să recunosc că nici până acum nu pot defini în vreun fel relaţia noastră, dar cert este că a fost tensionată şi controversată.

Vitiok avea HIV/SIDA (mi-o spusese lăsând ochii în jos şi frângându-şi mâinile), iar eu aveam convingerea alimentată de lecturi, broşurele şi filme că asta nu este un verdict. Că oricine poate avea această boală, ştiţi voi, orice om obişnuit, care a greşit o singură dată cumva, undeva. Oricum, nu era cazul lui Vitiok, care se drogase de la 14 ani, a reuşit să se lase pe la 25, şi la cei 30 pe care îi avea când l-am cunoscut, rămăsese la etapa de dezvoltare intelectuală şi emoţională a unui adolescent. După cum îmi spusese chiar el, avea senzaţia că fusese într-o gaură neagră, şi că timpul trecuse pe alături, fără să-l schimbe.

Admit că eram foarte curioasă în tot ceea ce îl privea. Mă uitam la el ca la o specie rară de animal, sau ca la o formă de viaţă extraterestră: că doar văzusem consumatori de opiu doar în filme. Am luat această curiozitate drept acceptare şi eram tare mândră de mine pentru chestia asta. Aşa de mândră, încât simţeam o mâncărime în omoplaţi, cred că nu mai era mult până îmi creştea şi o pereche de aripi de înger.

Dar n-a fost să fie, pentru că într-o bună zi a trebuit să iau o decizie nepopulară şi să-i dau papucii de prieten-amic cu tot cu şosete.

Vitiok îmi tot cerea mereu câte ceva. Odată mă rugase să-l ajut să pregătească o propunere de proiect pentru o licitaţie, şi, desigur, am acceptat fără să ezit. Proiectul a câştigat licitaţia. Iar Vitiok nu a găsit de cuviinţă nici măcar să sune să-mi spună despre asta. Nu a sunat nici ca să-mi mulţumească. A apărut din nou, peste câteva zile, cu o nouă rugăminte, un fleac, în esenţă. Apoi încă odată. Şi încă. Şi încă. Şi aşa la nesfârşit.

Când a avut nevoie de „un ajutor material”, i-am găsit un „sponsor”. Dar, îi zisei, va trebui să semnezi într-o listă, cu buletinul. A, nu, zice, nu semnez nimic nicăieri, că vreau să-mi păstrez confidenţial statutul de HIV pozitiv, începe a-şi frânge mâinile Vitiok. Dar, îl contrazic, ai mai semnat în asemenea liste. Dar atunci era vorba de o mie de lei, mârâie el uşor agresiv, iar pentru un ajutor aşa de mic nu risc.

Abordarea asta în spirit de marfă-bani m-a prikalit (ca să folosesc limbajul adolescentin) aşa de tare, încât nici nu m-am putut supăra pe el. Eu în general mă supăr pe oameni rar, pe scurt timp şi fără entuziasm. Mă ataşez uşor, dar tot atât de repede mă detaşez şi plec fără a privi înapoi, când mă răzgheşte. Ceea ce am şi făcut, iar Vitiok părea răvăşit.

Atunci am înţeles ce înseamnă fraza „nu există foşti narcomani». Până atunci credeam că este vorba doar de tentaţia de a mai lua o doză. De fapt, este vorba de altceva, dependenţa chimică fiind problema care se rezolvă cel mai uşor: de nişte scheme de comportament manipulativ foarte subtil, absolut necesar pentru găsi bani de o nouă doză şi a supravieţui în sevraj. De nişte tipare psihologice, care te fac să-i vezi pe alţii ca pe nişte resurse şi imposibilitatea de a renunţa la ele. De capacitatea de a minţi foarte convingător. De a manipula emoţional, de a face pe alţii să se creadă deosebiţi, oameni altruişti şi spirituali, eroine ale telenovelei „Frumoasa şi Bestia”.

…Vitiok mai apare din când în când, mai aruncă câte o momeală psihologică, şi de fiecare dată primeşte un refuz tacticos, dar ferm. Lupul Sur a înţeles că rolul de înger păzitor nu i se potriveşte şi spune „nu” cu aceeaşi detaşare cu care sărează supa.