Junalismul la Chişinău se face în birouri. Iar dacă totuşi se încumetă cineva să iasă în teritoriu şi să spună lucrurilor pe nume, de regulă este agresat fie de administraţia publică locală, fie de organele de poliţie. Restul colegilor care au rămas în birouri, la cald, nu fac altceva decât să culeagă ştiri de pe situri străine sau să publice ştiri mondene. Practic, nimeni nu va scoate un cuvânt despre colegul lor intimidat sau arestat.

Interesant, de ce oare breasla jurnalistică din RM este atât de puţin solidară? De ce oare Constantin Tănase  s-a încumetat să iasă în stradă doar când fiul-său a ajuns ministru al Justiţiei? Este de-a dreptul grotesc să-l urmăreşti cum tună şi fulgeră împotriva celor care nu l-au susţinut cu ieşitul în piaţă, într-un articol în care şi-a făcut fără voia lui autoportreul fidel. De parcă el a fost mai breaz vreodată.

Deci spuneam că, în teritroriu, APL şi organele de poliţie îşi fac propriile legi, scuipând pe legislaţie şi Constituţie, iar în Centru, ziariştii se prefac că plouă, chiar dacă informaţia le este adusă pe tavă. Să fie oare pentru că ilustrarea cazurilor în care un coleg sau altul de-al lor este intimidat sau chiar arestat îi pune pe ei într-o lumină uşor nefavorabilă, îi face să se simtă mai mici? De ce atunci arată cu degetul înspre judecători şi procurori corupţi, când ei înşişi nu-şi fac datoria de jurnalişti, care, la o adică, tot corupţie se numeşte. Căci dacă ar reflecta abuzurile autorităţilor de orice nivel în dauna evenimentelor mondene, nu s-ar ajunge la situaţia de dictatură.  Dar presa moldavă se complace în ipostaza de a patra impotenţă în stat. Helas!