Dacă m-ar fi întrebat cineva vreo 2-3 ani în urmă de-mi iubesc limba, cred că eram să întreb: ce înseamnă să-ţi iubeşti limba? Să vorbeşti corect româna? Dacă asta, atunci-da, iubesc româna precum iubesc şi rusa, precum iubesc şi engleza...căci toate îmi place să le vorbesc corect. Eu nu ştiam pe atunci că este dragoste de limbă...şi nu e vorba de o atitudine nepatriotică, pur şi simplu nu am fost pusă în situaţia de a o preţui. Ştiţi povestea cu doar atunci cînd pierzi îţi dai seama cît de mult a însemnat pentru tine...

Sunt într-o ţară străină, unde tre' să manipulez 2 limbi, niciuna materna. Amîndouă aceste limbi îmi plac, pe amîndouă încerc să le descopăr în fiecare zi cuvînt cu cuvînt...şi mă descopăr şi eu fiecare din aceste limbi.

Sunt diferită cînd vorbesc engleza, sunt diferită cînd vorbesc italiana şi cu totul alta cînd vorbesc româna. Voi sunteţi la fel în toate limbile?

Cred că nivelul de cunoaştere a limbii e un factor importantisim, dar îmi permit să fac abstracţie de el...pentru că mă voi limita în această reflecţie doar la română.

Sunt naturală în română. Românească şi naturală, muşchii feţei mele nu fac niciun efort pentru a simula accente, creierul meu cuprinde ideea şi nu vocabularul, jonglez cu cuvintele după plac, le arunc, le prind, le las să cadă jos să tronească, sau le cuprind în tonalităţi naturale şi le legăn cum îmi vine în interjecţii şi construcţii deocheate care pot fi subtile, care pot fi glumeţe...

E atît de uşor. E flexibil. Sunt eu.

Celelalte străine nu că m-ar incomoda, nu le iubesc pur şi simplu...le învăţ din curiozitate, ambiţie sau necesitate, dar nu le iubesc, nu simt nicio fericire particulară cînd le vorbesc. Şi e totul altceva cînd după o zi grea, în care creierul meu a trecut printr-un storcător lingvistic, să am ocazia să mă exprim româneşte.

Din păcate, dragostea de limbă e ca oricare altă dragoste..cînd e prea multă, îşi pierde gustul, poate de asta cîţiva ani în urmă de m-ar fi întrebat cineva de îmi iubesc limba...nu aş fi ştiut ce să răspund.