Motto: Atît mi-e de scîrbă de mutrele proaste… /iu tsu, parafrază după Garcia Lorca/
1)Date uitate. Două mitinguri nesancţionate din februarie 1989 merită să fie amintite, cele din 12, respectiv 19. Am avut dosare pentru ambele, se pare. Întrun dosar nici nu am fost citat; am fost în sală la judecarea altor camarazi, motiv pentru ami face postfactum un banal dosar, o preîntîmpinare. Se întîmplau aceste lucruri la judecătoria Frunze a capitaliei. Jude-şef era Tudor Panţîru.
Este o întroducere. Am auzit pe cineva la VB, în contextul evenimentelor din 7 aprilie, făcînd dezvăluiri anonime despre evenimentele anului 89: au fost şi atunci provocatori. Un stil curat moldovenesc, secretos şi laş. Eu ştiu la sigur că au fost. Şi dacă mi se permite accesul la materialele video, foto, eu pot şi să-i arăt pe cîţiva. Este meritul meu şi al altora, Gheorghe Ghimpu în primul rînd, de a nu ne lăsa provocaţi; şi am reuşit în parte, vărsări de sînge nu am avut, dar au existat oameni schilodiţi, bătuţi etc. Şi iată avînd un car de dosare la acea judecătorie, în mod normal, m-am pomenit şi în audienţă la şefu. Mă aşteptam la o confruntare, credeam că-mi este duşman… A vorbit curat omeneşte şi chiar dacă cu dosarele nu m-am clarificat, prezintă interes ce mi-a spus: luaţi seama, sunt printre voi provocatori. Am vrut să zic că Panţîru, chiar dacă e psd-ist, este băiat bun, moldovean de-al nostru, care la sigur va încerca să facă ceva pentru noi. Nu cred însă să reuşească mare lucru. La unul din acele mitinguri miliţia a fost deosebit de brutală, nu voi uita cum a fost reţinut dl Mihai Moroşanu.
2)Ultimul număr al L&A e un adevărat «număr».
Bula păpală în primul rînd. Are ce are Laie Daibîja cu limba moldovenească. Ne îmbăta pe la 88-89 cu poezioara sa, stropită cu ţuică de likeni, despre moldoveni ce nu ştiu…moldoveneşte! A cules mare roadă cu ea, noi fiind turmentaţi de logoreea sa şi a tovarăşilor săi. /se lăudau reciproc/. Şi azi se leagă de săracu Lupu, care-şi dă şi el cu părerea. Din neatenţie se bagă în matematici. Cît face doi ori doi? Răspunsul l-a dat în rimă mult timp în urmă iu tsu.
Doi ori doi face atît
Cît se cere la partid.
Se pomeneşte pe un cîmp minat, nu trebuia să uite că-i voi aduce aminte, că el şi toată gaşca redacţională sunt corigenţi la matematici. Handicapaţi adevăraţi, nu pot calcula lungimea circumferinţei. /vezi L&A, ianuarie, 2005/.
Cititorului naţionale i se serveşte o iuşcă, condimentată cu nume bune /A. Crihan/, rele /Gh. Petrenco/ – obişnuita kuhne dabijană, care unora le prieşte. Puterea obişnuinţei, a inerţiei.
Dar «numărul cel mai» e al lui Jenea Gheorghiţă, pupător de serviciu. În numărul precedent îl pupa pă Lucinschi, în cel de azi îl pupă postmortem pe Vieru. Asta se cheamă, din cîte ştiu eu, necrofilie şi este o mare scîrbă.
Vieru în locul lu Puşkin…Ambii sunt după văl, Puşkin şi-a dovedit peste veacuri valoarea. Vieru abea începe examenul timpului. Dar, dacă să-i comparăm din punct de vedere politc, ce avem? Primul /desigur Puşkin/ a fost un răzvrătit, un duşman deschis al Imperiului Rus — a şi suferit în consecinţă, a dat glas pustietăţii /spirituale/ de aci nu de bună voie. Al doilea /Vieru/ a fost un cetăţean loial al URSS, membru al PCUS din 1975/apr/, pînă prin 191-2. Şi a beneficiat de privilegiile pe care le acorda regimul celor «buni».
Toată aiureala asta «Vieru şi Crist», «Vieru şi Eminescu», iată şi « Vieru şi Puşkin» este în defavoarea omului, poetului Grigore Vieru. Ar trebui so înţeleagă dna Raisa şi conu Călin; reacţia va fi cu atît mai dură, mai defavorabilă, dacă se încăpăţînează în această exaltare forţată. Repet, domnia sa Cronos va face ordine, să nu ne opintim în van.
Iar pă dreapta-sus fratele geamăn siamez al lui Laie V Matei varsă o lacrimă pe acelaşi mormînt. Am fost nevoit să citesc… Mi-au venit însă alte asocieri. Acest ritm l-am mai întîlnit se pare. « Nu va putea nicicînd lancea ta răni orizontul/ Muntele e-un scut care-l apără» /Garcia Lorca, ceva despre drum, deosebit de frumos şi subtil/.
Iar mai jos Aurică Silvestru cu referiri la «altarele păgîne» /eu mă întreb «din Babilon şi din Nenive»?/Din ce lume e eroul? Trăieşte la malul mării, dar Aurică îl întîlneşte în faţa Catedralei.
Povestea ne aminteşte de Allocika Pugaciova /milion alîh roz, cîntec furat apropo de un alt mare românaş, zis Fuego/. În final un şir de întrebări «filosofice» şi în final apoteoza : Iubirea e unica cetate în care merită să mori.
Lumea normală încearcă să trăiască în iubire, pînă, dar şi după moarte!
Nu tristeţea m-a copleşit în final, ci disperarea. Şi scîrba…/promit o poezie la temă, dacă mai face astfel de «numere» Laie/.
Iurie Ţurcanu.