Vreau sa vorbesc cu mine…
Si nu e nimic straniu aici si dureaza de ani de zile…si incerc sa inteleg ce sta ascuns in sufletelul ala al meu si de ce ma atasez intr-atit de mult de chestii park nesemnificative la prima vedere… stiu.o sa vorbesc acum prostii, fara continut logic si fara consecutivitate, dar cuvintele siruiesc fara a fi filtrate si aranjate in ginduri concrete…
Vroiam de fapt sa povestesc despre mine… dar nu stiu ce .. un amalgam de sentimente incurcate si difuze… o sumedenie de trairi si ginduri care nu doresc sa fie expuse si se incapatineaza a ramine acolo in interior participind la formarea unui mare ghem, care, sper eu, intr-o buna zi va fi depanat de cineva, savurat si inteles in profunzime. O fetita linistita, timida si modesta asa cum o vad altii are o lume interioara destul de bogata dar neexplorata inca… Zimbeste, rade, plinge, ramine portret, viseaza, crede, place… asta vad oamenii din jur, in realitate insa in spatele tuturor acestor mimici stau ore bune de analiza si delimitare a ceea ce e “pentru mine” de ceea ce – ramine in umbra… genul de om care nu se ghideaza dupa masti, care ignora oamenii ce se dau in spectacol si incearca cu invershunare sa se faca prieteni cu toti si sa zimbeasca tuturor… care are nevoie de luni de zile pentru a se expune clar asupra unor chestii sau pentru a inchega prietenii… Fetita care face impresia ca mormaie si imbatrineste lent, are o dorinta avida de a exista din plin, de a se manifesta in ceea ce poate, dar care totusi are o frica enorma de aceasta deschidere… frica ca miracolul nu se va realiza si ca totusi traim intr-o societatea incare critica e la moda si fiecare din noi incearca sa-si expuna parerea buna/rea cu privire la actiunile, gindurile altora…
E interesant totusi sa-ti faci planuri despre cum vei juca rolul atunci cind nu stii care este el… si nici care este spectacolul …
