Istoria românilor este dominată de un straniu mit: „descendenţa italiană a românilor”. Ne considerăm urmaşi ai Imperiului Roman în pofida faptului că am avut un contact de scurtă durată, care nu a fost în stare să „romanizeze” populaţia locală în felul în care se pretinde.

Din şcoală cunoaştem că administraţia romană nu a durat destul de mult, din 106 până în 275. Indiscutabil, indiferent de rezultatele războaielor daco-romane, indiferent de procesele de colonizare, asimilarea unui popor întreg ar fi imposibilă  în decursul a 170 de ani. Cel mai probabil scenariu în care tind să cred este că procesul de etnogeneză a avut loc sub influenţa Imperiului Bizantin, cu care românii au menţinut legăturile culturale, economice, politice şi spirituale peste 1500 de ani.

În anul 324, armata Imperiului Roman de Răsărit înving în luptă vizigoţii, care stăpâneau ţinuturile locuite de daci. Rezultatul victoriei este un tratat prin care vizigoţii devin confederaţi ai Bizanţului, iar cetăţenii romani din aceste teritorii revin sub protecţia Bizanţului. Un alt element important este faptul că tratatul prevede răspândirea liberă a creştinismului, ceea ce ar presupune că adoptarea acestei religii ar însemna trecerea sub protecţia romanilor.

Pe lână aceasta, să nu uităm că limba latină a continuat să fie o limbă  de comunicare încă mult timp în cadrul Imperiului Bizantin.

Un alt element important la care trebuie să atragem atenţia este faptul că însăşi numele de „Imperiului Bizantin” a fost inventat în 1557 de către istoricul Hieronymus Wolf,  autorul lucrării „Corpus Historiae Byzantinae”. Până atunci, era utilizat numele de Ρωμανία - „Romanía” sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon.

La daci, sensul noţiunii de „roman” se schimbă. Dacă în trecut acest calificativ se referea la cetăţeni ai Romei, de acum încolo acesta va deveni un sinonim a ceea ce astăzi numim „bizantin”.

Procesul de creştinare a dacilor presupune adoptarea limbii latine utilizate în Romania, însă nu limba clasică a Romei, ci versiunea populară a limbii latine a persoanelor care erau purtătoare a creştinismului pe teritoriul Daciei. Latina populară, civilizaţia bizantină şi credinţa ortodoxă devin cele mai importate elemente care contribuie la formarea a ceea ce urmează să devină etnosul românesc.

Să ne întoarcem la formarea Bizanţului. Din anul 330, noua capitala a Imperiului de Răsărit devine „Noua Romă” (numit în popor „Constantinopol”), ceea ce trebuia să simbolizeze începutul unui nou imperiu creştin-ortodox, a unei  civilizaţii ortodoxe, opuse radical civilizaţiei „Vechii Rome”, păgâne şi decadente.

Prin esenţă, naşterea poporului român are loc prin integrarea în civilizaţia bizantină şi îndepărtarea de civilizaţia Romei. Creştinii construiesc pe ruinele Romei un nou imperiul creştin – Romania, de care dacii se vor ataşa într-atât de mult, în cât îşi vor purta cu mândrie numele de „român”, pentru că de fapt „de la Constantinopol ne tragem”.