Limitele toleranţei în mărturisirea dreptei credinţe a fost subiectul Conferinţei Internaţionale Ortodoxe „MĂRTURISIREA CREDINŢEI, ÎNTRE DRAGOSTE ŞI TOLERANŢĂ”, desfăşurate la 8 februarie 2009, în incinta Palatului Naţional de la Chişinău cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove.
Ghimpu, Chirtoacă, Filat şi Bujor au neglijat invitaţia mitropolitului Vladimir
În pofida faptului că au fost invitaţi personal de către mitropolit, reprezentanţii instituţiilor de stat: primarul municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, prim-ministrul Vladimir Filat, ministrul Educaţiei Leonid Bujor ş.a., nu au fost prezenţi la conferinţă.
Asta însă nu i-a împiedicat pe cei peste 2 mii de credincioşi, veniţi din toate colţurile Republicii Moldova, să asculte învăţăturile teologilor şi duhovnicilor din Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina, printre care: părintele Vasile Ciobanu, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din satul Costeşti, raionul Ialoveni, Alexei Galiţ, decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Danion Vasile, teolog (România), părintele Gheorghe Gorodenţev, profesor la Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul apărător al drepturilor copiilor nenăscuţi – părintele Nicolae Tănase (România) şi părintele Petru Vlaşcenko (Federaţia Rusă).
Subiectele abordate în cadrul conferinţei au fost cele mai diverse, în special noile provocări cu care se confruntă societatea moldovenească şi întreaga civilizaţie ortodoxă în urma interacţiunii cu spaţiul occidental. Raportorii din Republica Moldova, România, Ucraina şi Rusia au abordat un şir de teme de actualitate, cum ar fi: activitatea altor religii şi confesiuni, libertinajul, propaganda homosexualismului, prostituţia, narcomania, avortul şi alte vicii care distrug societatea noastră, afectând temelia acesteia – morala creştină.
ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi Întregii Moldove:
„Este atacată însăşi fiinţa neamului nostru”
„Doamne, luminează-mi mintea pe care a întunecat-o pofta cea rea”, ne rugăm noi zilnic, pe când aţa-zisă toleranţă nu numai că cheamă pofta cea rea, dar o şi răspândeşte ca pe un virus contagios, făcându-i publicitate. Pentru a înţelege mai bine la ce ne îndeamnă toleranţa vă propun un exemplu. Imaginaţi-vă că în prezenţa dumneavoastră vă sunt chinuiţi şi schingiuiţi copiii şi soţia? Ce veţi face? Veţi asista indiferent fără a lua măsuri, dând dovadă de toleranţă faţă de criminali şi strângând neputincios pumnii? Sau veţi alege dragostea care îşi pune sufletul pentru aproapele dumneavoastră?
Or, în cazul în care se răsădesc aşa păcate ca prostituţia, homosexualismul, uciderea de prunci, narcomania, când este atacată însăşi fiinţa neamului nostru, sufletul lui, noi să rămânem indiferenţi, să stăm şi să privim de departe fără a ne ridica glasul şi a zice tare şi răspicat: „Nu”? Să ne ferească Dumnezeu de această stare.
Suntem urmaşii lui Hristos şi suntem chemaţi la sfinţenie, la viaţă curată, la rugăciune şi post, veghe şi nevoinţă întru numele Domnului. Şi trebuie să fim tari şi înţelepţi pentru a nu permite ca „bombonica” toleranţei europene să ne momească fraţii şi surorile noastre, copiii şi nepoţii, tot neamul nostru ortodox spre iad, ci să spunem lucrurilor pe faţă. Fiindcă dacă azi vom tăcea şi nu ne vom apăra valorile ortodoxe şi sufletele copiilor noştri, mâine vom da seama înaintea lui Dumnezeu, Care ne-a vorbit prin Sf. Ap. Pavel, zicând: ”Nu vă amăgiţi. Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malachienii, nici sodomiţii …nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). “
Danion Vasile, teolog, scriitor şi publicist ortodox din România
„Apologeţii toleranţei sunt apologeţii apostaziei”
„Dacă tema noastră este „mărturisirea credinţei, între dragoste şi toleranţă”, am să arăt până unde merge adevărata dragoste creştină. Fiind în închisoare, Valeriu Gafencu s-a îmbolnăvit de plămâni, a făcut tuberculoză şi fiind foarte bolnav, a reuşit să facă rost de medicamente, de streptomicină, fiind medicamente care ajungeau foarte greu în închisoare. Numai că în loc să ia medicamente şi să supravieţuiască, Valeriu Gafencu a preferat să dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurbrand. Cel care după ce a ieşit din închisoare a plecat în Occident şi a scris, şi a vorbit mult despre prigoana din România secolului XX. Şi Gafencu a murit, iar pastorul evreu a supravieţuit zeci de ani şi în România există voci, chiar în rândul clerului, care se opun canonizării acestui nou mucenic, spunând că a fost antisemit, că nu i-a iubit pe evrei. I-a iubit atât de mult, în cât şi-a dat viaţa pentru ca Richard Wurbrand să trăiască. Aceasta, iubiţilor, este măsura dragostei la care ne cheamă Hristos. Suntem noi în stare să murim în locul mamei noastre? Fiţi sinceri, cei care sunteţi căsătoriţi, sunteţi gata să muriţi pentru soţia voastră sau pentru soţul vostru, sau pentru copiii voştri? Să recunoaştem că inimile noastre sunt pustii, că nu ştim să iubim. Tocmai de aceea este foarte important să ne rugăm acestor noi mărturisitori să ne înveţe să mergem pe urmele lor, să avem iubire jertfelnică, pentru că adevărul poate fi un cuţit, poate fi o sabie rece, putem să sufocăm şi pe ceilalţi cu „adevărul” nostru şi să îi ducem şi pe ceilalţi în iad. Trebuie ca în inimile noastre să fie iubire. […]
Trăim într-o lume care şi-a făcut din toleranţă un idol
Trăim într-o lume care şi-a făcut din toleranţă un idol. Trăim într-o lume care a făcut din toleranţă un zeu. […] În Noul Testament, în Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul „toleranţă”.
Sensul vechi al cuvântului „toleranţa”, făcea referinţă la purtarea celuilalt. În dicţionarul limbi române editat de Academia Română în 1983, definiţia cuvântului toleranţă este următoarea: „a îngădui, a permite un lucru, o situaţie, un fapt nepermis, a trece cu vederea, a admite, a arăta”. Adică, sensul era de a răbda ceva nepermis. Numai că în zilele noastre, termenul „toleranţă” a fost denaturat. Duşmanii adevărului schimbă sensul termenilor şi în declaraţia principiilor toleranţei din 16 noiembrie 1965, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), spune aşa la paragraful 1.3: „toleranţa implică respingerea dogmatismului şi absolutismului”. Şi cum tâlcuiesc doi comentatori, doi teoreticieni ai toleranţei, practic, orice convingere religioasă, politică sau culturală poate conduce la intoleranţă în cazul în care ea, convingerea, nu lasă loc pentru nici o îndoială de eroarea ideilor în care credem şi falsitatea ideilor pe care le tăgăduim. Adică, dacă noi credem în Dumnezeu fără să lăsăm în sufletele noastre o urmă de îndoială, după această nouă definiţie, suntem intoleranţi. Părintele Gherghe Florovski spunea că „intoleranţa” este doar o denumire defăimătoare a „convingerii”.
Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”
Societatea de astăzi vrea să lăsăm loc îndoielii în sufletele noastre. Adică, să fim apostaţi. Apologeţii toleranţei sunt apologeţii apostaziei şi încearcă să ne convingă să amestecăm adevărul cu minciuna. Un intelectual român, Cosmin Nicolescu spunea aşa: „în mod evident, sunt lucruri de care spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele. Binele nu poate tolera răul, adevărul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, frumosul nu poate tolera urâtul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea”. Cu toate acestea, în ziua de azi, este din ce în ce mai accentuată învăţătura masonică stabilită în „declaraţia de principii masonice” din 1921, potrivit cărora: „creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”. Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”. Iubiţilor, în ziua de azi să ni se spună „retrograzi” este un nume de cinste, e un cuvânt pe care trebuie să-l purtăm cu bucurie în sufletele noastre. Ar trebui să ne bucurăm că păstrăm adevărul Mântuitorului Hristos şi al Sfinţilor Părinţi şi ar trebui să ne întristăm dacă am primi minciuna. […]
În pastorala de Crăciun a Preasfinţitului Episcop Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, se zice aşa: „Am crezut în decembrie 1989 că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea consider că avem tot dreptul acum ca privind cum ne sunt demonizate prezentările creştine, sub pretextul unei toleranţe intolerante, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de a face cu o „demonocraţie”, iar nu cu o democraţie autentică. Pentru că imaginile adeseori imorale, promovate de televiziune şi internet, sunt tolerate. Imaginile sfinte, adică icoanele de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii, sunt morale, simbolurile religioase, de ce sunt imorale? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer până şi de cea mai înaltă instituţie a statului dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive, imaginile sfinte ori cele imorale? Iată că în numele toleranţei, credinţa noastră creştină este îngenuncheată. Ni se spune ca noi să fim îngăduitori cu toate sectele, în timp ce alţii se poartă dur cu credinţa noastră. Ni se spune să primim în ţara noastră pe toţi, de toate confesiunile, de toate religiile, în timp ce creştinii ortodocşi care se duc să facă misiune în Israel, sunt prinşi, arestaţi şi condamnaţi pentru acest curaj”.
Părintele Nicolae Tănase, preşedintele asociaţiei „Pro-Vita” din România:
„Iubirea nu exclude toleranţa”
„În România înotăm în sânge, nu până la glezne, nu până la gât, ci până peste cap pentru că populaţia existentă în România este de 18 milioane, restul se află la muncă în străinătate sau la studii. În 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18 milioane de copii. Aceasta este cifra oficială, pentru că există una neoficială care arată această stare de fapt şi anume că cifra ar putea fi dublă. Faţă de această situaţie, noi, cei de aici, cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în afară. Adică, înăuntru nostru şi mai puţin în afara noastră. De aceea cuvântul „dragoste” este primul cuvânt aşezat aici şi apoi cuvântul „toleranţă”. Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet, Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii atacă, sectanţii atacă, ateii atacă, toţi ne atacă şi numai noi ne certăm între noi şi pe fondul acesta ei vor birui”.
Postesc pentru că Eminescu a postit
Trebuie să mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum, pentru că dacă vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit înaintaşii noştri de 2 mii de ani încoace, lucrul acesta va fi şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge, ni se cere mărturisire. Scrie „să nu te arăţi că posteşti”. Da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume în care nu se mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul să fie: „Pentru că Eminescu a postit, Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazu a postit şi pentru că ei au postit, postesc şi eu pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului Hristos pe care ei au respectat-o.
La judecată nu ne vom prezenta singuri. Ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii noştri, cu prieteni şi acolo ne vom da seama de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în acelaşi timp, aplicarea în practică a credinţei.
Se fac avorturi. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine
Dacă se fac avorturi, nu se fac vinovaţi doar cei care fac avorturi: mamele, taţii, asistentele, medicii. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine. Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă. Pentru că omori un corp, moare copilul nebotezat, pentru că nu ştim unde merge sufletul lui. Că în iad nu poate să meargă pentru că nu a făcut rău, în rai nu poate să meargă pentru că nu a fost botezat.
În anul 2050 România va avea doar şase milioane de locuitori
După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat centre sociale. Avem şi noi unul, se numeşte „Pro-Vita pentru cei născuţi şi nenăscuţi”. Adică, viaţă pentru cei ce se nască şi pentru cei ce nu se nasc. Avem acolo 318 copii, ceea ce nu înseamnă mult faţă de cele 18 milioane, dar înseamnă ceva. Anume aceşti copii demonstrează prin prezenţa lor că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta nu înseamnă că neglijăm postul sau metania, asta nu înseamnă că nu mai citim acatiste, dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră este în pieire. Anul 2050 va prinde România cu şase milioane de locuitori, situaţie care nu se poate repara curând. […] Familia nu mai este familie. Tocmeala dintre părinţii fetei şi părinţii băiatului se sfârşeşte sau uneori chiar începe cu problema „cum să facem ca să nu nască în curând copii”. Problema care este pusă negativ este problema care dărâmă familia. Dar aceasta se continuă: „De ce să mă mai căsătoresc şi civili, şi chiar religios pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa? Fac o căsătorie de probă”. Acest lucru este groaznic, pentru că această căsătorie de probă este desfrânare.
Tu eşti liber să fii homosexual. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine
Iubirea nu exclude toleranţa. Adică, „te iubesc şi te tolerez”. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o, intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant, asta înseamnă cu nu sunt prost, pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie.
Părintele Petru Vlaşcenko (Rusia):
„Dragostea şi toleranţa sunt noţiuni contradictorii”
„În lumea contemporană, răul este într-atât de delicat, încât acesta poate fi asemănat cu un virus microscopic, care este dăunător pentru sufletul omului. Toleranţa, ca noţiune medicală, înseamnă lipsa de rezistenţă a organismului faţă de răspândirea infecţiei, aşa cum ar fi celulele cancerigene. În acest fel, am putea spune că în cazul în care sufletul omului este tolerant faţă de rău, acesta nu se mai poate opune răului.
Oare de ce abia astăzi a apărut noţiunea de „toleranţă”? Pentru că ideea de toleranţă a existat şi în anul 1905 şi în 1917, însă atunci „promotorii drepturilor omului” nu îndemnau la toleranţă faţă de unele erori ale sistemului monarhic, ci dimpotrivă. Aşa Lev Troţki, aflându-se în exil în America Latină, a scris despre una din definiţiile sale date revoluţiei: „Revoluţia din 1917 a reuşit datorită nemernicilor şi indiferenţei majorităţii populaţiei”. Aşadar, indiferenţa este una din varietăţile toleranţei.
Catastrofa monarhiei ortodoxe ruse
La 1 martie 1917, odată cu arestarea ţarului, a fost deschis proclamată autoritatea tainei nelegiurii. Nici un popor nu a pătimit o asemenea răutate şi ură cât a pătimit poporul rus. Nici genocidul armenilor, nici holocaustul evreilor nu se pot compara cu catastrofa monarhiei ortodoxe ruse. Acestei catastrofe a fost atât de şocantă, încât nici nu a reuşit să primească un nume.
Toleranţă şi iubirea nu pot deveni niciodată sinonime
Când această taină a nelegiurii a devenit oficială, aceasta a început să vorbească despre toleranţa faţă de sine, răbdare faţă de mişelia şi răutatea sa. Iată de ce toleranţă şi iubirea nu pot deveni niciodată sinonime. Doar viciul şi toleranţa sunt sinonime.
Declaraţia creştinilor ortodocşi din Republica Moldova privind politica anticreştină a noii guvernări
Spre sfârşitul conferinţei „MĂRTURISIREA CREDINŢEI, ÎNTRE DRAGOSTE ŞI TOLERANŢĂ”, părintele Anatolie Cibric a propus spre aprobarea celor peste 2 mii de participanţi la lucrările conferinţei, veniţi din diferite raioane ale Republicii Moldova, o declaraţie prin care ortodocşii îşi exprimă atitudinea faţă de politica actualei guvernări. Declaraţia părintelui Anatolie Cibric a fost susţinută de audienţă.
În ultima vreme guvernarea a început un adevărat război politic, administrativ, juridic şi mediatic împotriva Bisericii Ortodoxe. Ce se urmăreşte prin acest război? Lichidarea Ortodoxiei în Moldova?În scurt timp, această guvernare:
1. A anunţat politica şi intenţia de desfiinţare a ultimelor stavile simbolice rămase în legislaţia Republicii Moldova în calea înregistrării cultelor anticreştine, totalitare şi destructive, prin liberalizarea legislaţiei cu privire la cultele religioase. (Declaraţia a fost făcută de către Ministerul Justiţiei în cadrul unei întâlniri interconfesionale, din data de 1 decembrie 2009)
2. Noua guvernare continuă şi mai aprig politica vechii guvernări de împingere a creştinilor la marginea societăţii, respingând fără discuţii cerinţele ortodocşilor privind documentarea populaţiei fără atribuirea codului de identificare sau altor dispozitive electronice, care lezează convingerile lor religioase. Continuă politica de discriminare a creştinilor fără acte cu cod de identificare. Cererea înaintată dlui Ghimpu de către 1 500 de credincioşi, în timpul protestului din 4 noiembrie 2009, până astăzi a rămas demonstrativ fără răspuns.
3. Guvernarea s-a stabilit făţiş pe poziţia de susţinere şi apărare a acţiunilor de ponegrire şi de sfidare a credinţei creştine şi prin acţiunile sale discriminatorii face de nesuferit însăşi existenţa creştinilor în ţara noastră. Fără a ţine cont de o reacţie firească a populaţiei ortodoxe, a permis instalarea provocatoare în centrul capitalei a unui obiect de cult duşmănos tradiţiilor noastre creştine. După demontarea acestuia de către un grup de credincioşi, de nenumărate ori creştinii sunt ameninţaţi cu dosare penale. Prim-ministrul Republicii Moldova cere înăsprirea legislaţiei naţionale în acest domeniu, fapt care ar duce la pedepsirea creştinilor care prin definiţie trebuie să apere Credinţa, conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe Universale.
4. Actuala guvernare şi-a asumat abuziv şi sfidător împuternicirile pe care le poate avea numai Biserica, stabilind în batjocură, cu de la sine putere, „sărbători” bisericeşti. Declararea zilei de 25 decembrie ca zi liberă, încalcă brutal viaţa lăuntrică a Bisericii, impunând practici potrivnice tradiţiei şi vieţii Bisericii şi poporului dreptcredincios. Această hotărâre dezbină şi mai mult societatea şi seamănă discordie între oameni.
5. Noua guvernare a votat la ONU în ziua de 18 decembrie 2009, în numele poporului Republicii Moldova, pentru impunerea homosexualităţii drept normă, lucru inadmisibil pentru cei 93,4 % creştini din ţara noastră.
6. Guvernarea actuală, ca şi cea premergătoare, ne cere să venim cu solicitări scrise, nu cu acţiuni publice. Scriem şi cerem. Dar care e rezultatul ? Acelaşi: problemele rămân nerezolvate, iar fărădelegea continuă.
La 15 decembrie 2009 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, sub a cărei supunere canonică este Biserica Ortodoxă din Moldova, într-o adresare către Consiliul Europei atrage atenţia asupra faptului că legile statului intră din ce în ce mai mult în contradicţie cu dreptul canonic şi tradiţiile duhovniceşti ale popoarelor creştine.
Pornind de la cele expuse mai sus, creştinii ortodocşi din Republica Moldova declară, că în conformitate cu „Fundamentele Concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe: „atunci când puterea (stăpânirea) îi constrânge pe credincioşii drept-slăvitori (ortodocşi) să se lepede de Hristos şi de Biserica Lui, precum şi să accepte fapte păcătoase, dăunătoare sufletului, Biserica este datoare să refuze să se supună stăpânirii (statului). Şi poate să-şi cheme fiii la nesupunere cetăţenească paşnică.”
