fluturi in stomac Digestia şi dragostea pentru necuvântătoareEra o dată într-o ţară, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, nişte iubitori de animale tare vajnici şi nujnici. De dimineaţă până seara, doar un singur lucru îi preocupa: cum să menţină numărul de câini din localitatea lor. Căci venise vremuri grele pentru protejaţii lor. Comunitatea obosise de teroarea pe care o impuneau dihăniile, atât maidanezii, cât şi cei de luptă, lăsaţi liberi pe stradă, fără lesă şi botniţă. Erau teribili, mai ales noaptea. Sfâşiau pe oricine se aventura să iasă din casă mai pe ‘nserate, şi nimeni nu putea închide un ochi toată noaptea din cauza lătratului lor, a încăierărilor dintre haitele care îşi disputau teritoriile.

Totuşi, se ştie că omul e cel mai ciudat animal de pe planetă. Deşi traiul în comunitate devenise practic imposibil din cauza câinilor, mulţi localnici alegând să o părăsească, sau chiar să emigreze, totusi aici se fondase şi o asociaţie destul de puternică şi influentă, speciaizată pe protecţia animalelor. Imediat ce au auzit că autorităţile ticluiesc un plan de eliminare a favoriţilor lor, membrii asociaţiei s-au adunat la un banchet să pună la cale un contraplan care să contracareze acţiunile rivalilor. Pe lângă deciziile pe care urmau să le adopte, iubitorii de animale au decis să marcheze jubileul de 50 de ani de la crearea organizaţiei şi să comemoreze totodată 10 ani de la asasinarea mişelească a unei întregi haite într-o suburbie de tristă faimă a oraşului. Mesele erau acoperite mai ales cu produse din carne. Ca şi protejaţii lor, erau carnivori.

După ce se adună toată lumea şi se potoli un pic zumzăitul şi şuşotelile mesenilor, preşedintele asociaţiei, instalat în capul mesei, se ridică din fotoliu şi se adresă către adunare, ţinând strâns în mână o bucată mare de carne prăjită de porc. Unsoarea i se scurgea sub mâneca hainei, faţa îi strălucea de seul prelins printre degetele-i grăsune:

- Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,  după cum ştiţi, câinii noştri sunt în mare pericol. Societatea s-a ticăloşit în ultimul hal. Oamenii au degradat şi vor să-i ucidă cu sălbăticie pe cei la care ţinem ca la ochii din cap. Aşa ceva nu s-a mai pomenit din Evul Mediu, pardon de 10 ani. Trebuie să ripostăm dur, ca tragedia să nu se mai repete. Să nu uităm că şi noi vom pierde totul. Fără câini, nu vom mai primi finanţare de peste hotare. Fără câini, suntem ca şi inexistenţi. În joc e şi soarta noastră. Nu putem admite să ne fie ucişi cei la care ţinem cel mai mult pe lumea asta! Să nu uităm că protejaţii noştri nu încalcă nicio poruncă biblică, aşa cum o fac oamenii, nu sunt imorali, şi-i muşcă doar pe cei ce le violează teritoriul. Dacă ştii să te porţi cu ei, dacă nu arăţi că te temi, dacă le mai aduci din când în când alimente, nu te mai paşte niciun pericol şi devii egalul lor, faci parte, cum ar veni, din gaşca lor. Oamenii sunt cei care trebuie să înveţe psihologia animalelor şi să se adapteze la felul lor de a fi. Nimeni nu are dreptul să ucidă atâta timp cât n-a dat viaţă!

Transpirat şi congestionat, oratorul se prăbuşi frânt în fotoliu, dar satisfăcut de discurs şi mai ales de efectul produs. Sala explodă pur şi simplu în aplauze. Apoi se repeziră toţi cu înfrigurare să-şi potolească foamea. Tacâmurile pline cu carne, mezeluri, cârnaţi şi salamuri se goliră într-o clipită. Protectorii animalelor îşi mişcau ritmic maxilarele, înghiţind carnea aproape nerugumată. În câteva minute, masa se umplu cu oase. Apoi vinul, coniacurile şi şampania le îmblânziră privirea. Faţa şi ochii le radiau de bunătate. “Digestia e de vină”, ar fi strecurat poate perfid printre dinţi vreun sceptic veninos. Dar, cu siguranţă, sentimentele lor calde şi umanismul refectat în priviri era în primul şi în primul rând rodul dragostei lor pentru animale, fraţii noştri mai mici care nu pot supravieţui fără grija şi afecţiunea oamenilor şi, mai ales, a organizaţiilor specializate în iubirea pentru necuvântătoare.