În ultimul timp se aud tot mai des voci îngrijorate de situaţia demografică a ţării. Se declanşează o adevărată isterie la tema dispariţiei noastre ca neam, pe motivul că s-ar naşte tot mai puţini copii într-o familie. Se ajunge până la un fel de paranoia, dându-se de înţeles că este vorba de un complot veritabil, în spatele căruia stau (bineînţeles) forţe obscure.
Pe de altă parte, apar şi semnale de protest faţă de presiunea socială exercitată asupra indivizilor de a-şi întemeia o familie şi a naşte copii. Sunt respinse şi aşteptările faţă de femei, în rolul lor de soţii şi mame.
Există două posibilităţi de afirmare, două posibile căi pentru un neam. Prima, cea mai simplă, este cea a expansiunii biologice, presupunând cucerirea lumii prin intermediul sporului populaţiei, cu exploatarea la maxim a resursei reproductive a omului. Femeile nasc şi alăptează continuu, rolul lor social fiind cel de fabrică de copii. Copiii sunt trataţi ca un material biologic, şi devin ulterior carne de tun sau vită de înjugat la plug, exemplarele mai slabe fiind externimate de boli, războaie şi calamităţi.
Aşa arăta lumea medievală.
Religia creştină a pus „bazele ideologice” ale supravieţuirii bazate pe argumentul demografic. Ea încuraja dependenţa şi umilinţa, acceptarea de către om a unei condiţiei animalice: femeile năşteau şi alăptau continuu, iar bărbaţii munceau ca vitele sau erau ucişi sau mutilaţi în războaie. Consolarea era că, aşa a vrut Dumnezeu.
A doua posibilitate de afirmare este cea a expansiunii economice, presupunând exploatarea resursei intelectuale şi creatoare. Fiecare individ este valoros prin ceea ce cunoaşte şi prin abilităţile pe care le are. Fiecare adult este o resursă în primul rând economică, iar potenţialul său demografic este relativ lipsit de importanţă. De aici şi preocuparea pentru calitatea vieţii, toleranţa faţă de minorităţi, prioritatea acordată carierei, feminismul, slăbirea legăturilor de familie, etc. Copiii sunt crescuţi pentru a deveni adulţi productivi şi creatori, în ei se investeşte mult în termeni de timp şi resurse.
Aşa arată lumea modernă.
Modelul „o viaţă scurtă într-o familie mare” a murit, şi odată cu el şi dumnezeul creştin cu toate poruncile lui despre ce e bine şi ce e rău.
Doar în ţările lumii a treia “ideologia demografică” creştină mai este actuală; bunăoară, în Uganda, unde şi în prezent durata vieţii este 49 de ani, iar numărul copiilor în familie este în medie, 7. Prin contrast, în Japonia în fiecare familie se naşte un singur copil, iar durata vieţii este în medie de 82 ani.
Şi acest lucru de vede bine în diagrama, care ne arată direcţia în care se mişcă întreaga lume: spre modelul “o viaţă lungă într-o familie mică”. Asta este şi diferenţa dintre ţările dezvoltate şi ţările lumii a treia.
Religia în general îşi pierde din importanţa de odinioară, pentru că nu mai este racordată la realitate. Postulatele despre pericolul homosexualităţii, imoralitate, păcat etc nu sunt decât nişte aberaţii care în lumea modernă nu au nici un sens. Şi nu va trece mult timp până acestea vor fi aşezate în aceeaşi categorie cu arderea pe rug a vrăjitoarelor şi comerţul cu sclavi.
La fel de ridicole sunt şi temerile precum că cineva ar vrea să ne distrugă identitatea cu ajutorul „armei demografice”. Pe lângă faptul că miroase a paranoia de peşteră, această frica nu ţine cont de tedinţele globale, de “mainstream”. Dacă cineva vreodată, din motive pe care nu mi le pot imagina, ar avea idea năzdrăvană să ne şteargă de pe faţa pământului, o va face cu arme economice.
Aşa că, dragi bărbaţi ai neamului, apucaţi-vă de treabă, ocupaţi-vă de PIB, şi mai lăsaţi femeile, liberalii, minorităţile sexuale şi alţi „duşmani ai neamului” în pace.