Probabil nu am dreptul să îmi exprim opinia cu privire la restabilirea statuii lui Lenin în Piaţa Presei Libere din Bucureşti, lângă Casa Scânteii. Colegul meu de la doctorat, Valeriu Antonovici, este mult mai pregătit pentru a face acest lucru. El întotdeauna a promovat respectul faţă de locurile memorabile, care ne pot teleporta imaginar în vremuri de altădată, astfel încât prin vizualizarea lor să nu uităm istoria şi să învăţăm din trecut.
Nu sunt în măsură să îi judec pe bucureşteni sau pe oamenii de artă. Sunt de acord cu deschiderea unui muzeu, unde statuiele comuniste ar putea servi drept instrumente pentru studierea comunismului, pentru a evita ororile de acest gen în viitor, dar de aici şi până la amplasarea unei statui a lui Vladimir Ilici Lenin în Piaţa Presei Libere este cale lungă. Demersul este salutabil, dar decizia ar trebui să aparţină nu doar unor decidenţi locali, dar şi celor care se vor confrunta zilnic cu privirea celui care a promovat prin ideile sale crearea uneia dintre cele mai sofisticate unealte de ucidere. Comunismul a avut un ambalaj frumos, dar conţinutul său s-a format din sângele milioanelor de oameni morţi în numele unor pseudo-idealuri, promovate de non-valori.
Nu voi invoca argumentele ştiinţifice pentru a-mi susţine repulsia faţă de această acţiune. Nu voi invoca logica cu silogismele-i complicate pentru a combate însăşi acţiunea de a promova un obiect neînsufleţit. Întotdeauna am avut probleme în aprecierea unor statui sau a păpuşilor din porţelan. Mereu am avut senzaţia că priveam Moartea în faţă atunci când le vedeam în vitrinele Galeriilor de Artă sau ale magazinelor cu pretenţii. De câţiva ani buni evit să ating fie şi cu privirea aceste obiecte reci, care nu transmit decât nişte replici ale sufletului rezistente la coroziune.
Nu am nimic împotriva artistului. Sunt conştientă de faptul că aceste replici ale memoriei comuniste sunt încă necesare societăţii noastre. Dar momentul şi locaţia alese de această doamnă, cel puţin pentru mine, sunt inoportune. În timp ce noi facem campanii anti-tanc, de scoatere a sârmei ghimpate de la frontieră şi încercăm să construim democraţia şi peste Prut cineva apelează la autorităţi, care decid pentru două milioane de oameni care este opera de artă cea mai potrivită pentru Piaţa Presei.
Am vizitat replica poloneză a Casei Scânteii din Varşovia acum trei ani. Este printre puţinele clădiri care mai amintesc de comunism in capitala Poloniei. Aceasta îi este utilitatea: memoria unei nedreptăţi istorice şi din această cauză nu a fost distrusă. Nu l-am văzut prin preajma ei pe Lenin.
Nu am nevoie de o statuie pentru a ţine minte că bunicii mei au fost în Siberia. Nu am nevoie de o statuie pentru a afla cine sunt eu. Memoria nu mi-o alimentează bronzul… .