Îmi place Vysotsky. Dar sunt o consumatoare moderată a creaţiei lui, zic moderată, pentru că, primo: în ultima perioadă am cunoscut oameni de diferite facturi sociale şi politice, care au făcut din Vysotsky un stindard. Şi asta m-a făcut să fiu mai circumspectă şi, pentru a evita „îregimentările”. Secundo: din păcate generaţia noastră poate să judece despre Vysotsky din spusele altora şi asta, evident, nu ne convine şi nu acceptăm. Iar până la noi a ajuns doar câte ceva din muzica şi din filmele lui. Ce n-aş fi dat să văd un spectacol cu el la „Taganka”! Acel „Hamlet” de pomină, spre exemplu.
În fiecare an, pe 25 ianuarie şi pe 25 iulie mă uit la emisiunile realizate de posturile tv ruseşti, accept piesele lui interpretate de alţi interpreţi şi actori, total diferiţi de tipajul lui Vysotsky şi accept …compromisul. E o modalitate de a-l readuce în scenă pe marele bard. Vă imaginaţi, Kobzon e din acelaşi an cu Vysotsky?! Vi-l imaginaţi pe Kobzon cântând din Vysotsky? Am văzut-o şi pe asta şi nu vreau să comentez. Ca să evit stereotipurile şi discuţiile care divaghează întotdeauna de la subiect.
Al doilea an consecutiv citesc din proza lui Vysotsky. Am şi tradus pentru FLUX două dintre nuvelele lui. Iertată fie-mi îndrăzneala, nu e o traducere profesionistă, e doar una „după ureche”. E o încercare modestă de a prezenta cititorului altceva din Vysotsky, ceva diferit decât baladele lui distorsionate pe la petrecerile udate cu vodka sau ţuică.
Sunt 30 de ani de când Vladimir Vysotsky nu mai este printre noi. Azi ar fi împlinit 72 de ani. A fost una dintre cele mai puternice personalităţi pe care le-a dat lumii Rusia postbelică, o personalitate a cărui spirit n-au rezistat graniţele URSS. Nuvela „Plutele” este despre continua luptă între viaţă şi moarte a personalităţii, despre plute, care, deşi sunt doar nişte lemne plutitoare, sunt în stare să-ţi dea multe bătăi de cap, sau chiar să te scufunde pe vecie.
Evident, le puteţi citi în original, dar dacă v-aţi oprit pe această pagină, vă mulţumesc pentru alegerea făcută şi vă doresc lectură plăcută!
Vladimir Vâsoţki (Proză)
Plutele
„Odată (începutul e oarecum banal, dar, totuşi, odată) noaptea… M-am dus să mă scald la râu. Singur. Nu pentru că n-aş fi avut cu cine merge, pur şi simplu, mi-a abătut să mă duc de unul singur, asta e tot.
La râu (iarăşi – banal, dar, totuşi, la râu) nu era nimeni. Luna se oglindea în apă, lăsând o traiectorie de lumină pe suprafaţa râului, era foarte frumos şi te îmbia să te scalzi, apa era liniştită şi caldă. Doar că la vreo opt metri de la mal se alineaseră un rând de plute. Remorca le-a cărat şi le-a lăsat aici, iar remorchierul s-a dus să tragă la măsea cu tovarăşii săi de pe mal. Ar fi trebuit să plece mai departe, deoarece avea de îndeplinit planul şi cu cât s-ar fi mişcat mai repede, ar fi câştigat mai bine, dar el s-a dus să se îmbete, fie că nu şi-o fi văzut tovarăşii demult, fie o fi venit vremea să bea. Deci, s-a dus să chefuiască, iar plutele se legănau pe apa liniştită la vreo opt metri de la mal.
Bineînţeles, eu m-am dezbrăcat (până la piele, evident), am încercat apa cu degetele piciorului şi mă gândesc: „Nişte plute! Mă voi scufunda pe sub ele şi voi înota până la un loc deschis, voi gâfâi un pic, mă voi bălăci, mă voi scufunda iar sub plute şi mă voi întoarce acasă”. Zis şi făcut. Huştiuliuc! Câteva mişcări energice ale braţelor: noapte, întuneric, e înfricoşător. Mă ridic la suprafaţa apei şi lovesc lemnul unei plute cu capul. Înseamnă că am petrecut puţin timp sub apă. Mai înot un pic şi iar mă lovesc de plute când dau să scot capul deasupra apei. Da, nu-i bună treaba. Mai înot un pic, nu-mi ajunge aer să respir şi aud cum o voce sinistră îmi prezice:
Vei muri! Oh, vei muri!
Pe dracu! Pentru ca să mor e nevoie să mă înmoi bine!
Dar în acelaşi timp simt cum sângele îmi năvăleşte în tâmple, pe semne e din cauza insuficienţei de oxigen.
Vreau iar să ies la suprafaţă şi dau din nou de lemn. Gata! Moartea! De ce nu m-am astâmpărat acasă, am venit la râu după moarte?! Iar acasă sunt aşteptat, acolo a rămas şi coniacul de trei stele… Eu însă mor aici, şi nu mor degeaba, ci din cauza prostiei!
Şi brusc, chiar în ultimul moment, înainte de moarte, m-am gândit: „Cu dreapta eu doar înot mai bine, iată că mi-am şi făcut-o cu dreapta”. M-am întors, mi-am făcut vânt şi am ţâşnit în sus, ca un peşte zburător, am luat aer în piept şi m-am scufundat iar, şi tot aşa de patru ori…
Am supravieţuit, deci.
De atunci nu mai merg la râu să mă scald noaptea, iar pe remorchieri îi urăsc, cu o ură neasemuită îi urăsc, şi beţia – la fel. Iar viaţa noastră şi frustrarea care ne face să mergem noaptea la râu să ne scăldăm, o blestem. Uite-aşa!”
[1968, vara]
„Despre jocul de şah”
Este o povestire mai mult decât reprezentativă pentru personalitatea lui Vysotsky, omul care n-a acceptat să joace după canoanele altora.
„Dacă vă propune cineva să jucaţi şah – nu spuneţi niciodată „Nu pot”. Spuneţi „Pot, dar nu vreau”. Acum ştiu şi eu această regulă de aur. Dar atunci!…
Eram în parc şi citeam în linişte un ziar când s-a apropiat el de mine. Ochii lui erau abătuţi, iar sub braţ avea o tablă de şah.
- Jucăm? – m-a întrebat el neîncrezător, presupunând că îi voi da un răspuns negativ.
- Nu ştiu să joc!
- Cum? – A săltat un pic şi m-a privit de parcă aş fi fost un extraterestru. Faţa lui exprima o mirare sinceră care, preţ de o secundă, se transformă într-o bucurie nebunească, - Nu ştiţi să jucaţi? Tinere! Vă învăţ imediat. Orice om inteligent trebuie să ştie să joace şah! – Desface tabla de şah. – Toţi oamenii celebri ştiau şi le plăcea să joace şah, este un joc extraordinar.
Încerc să mă împotrivesc, dar ultimul argument mă convinge şi capitulez. Iar noua mea cunoştinţă aranjează deja figurinele albe şi negre şi îmi face o scurtă incursiune în istoria şahului. În acest răstimp aflu că şahul îşi are origini din India, mai aflu câteva nume care mă sperie: Capablanca, Ave, apoi ceva mai cunoscute – Cigorin, Aliohin şi, în sfârşit, nume celebre – Botvinnik, Smâslov.
Se opreşte pentru o clipă şi întreabă:
- Şi chiar niciodată-niciodată?…
Fac un gest neîncrezător, iar el continuă:
- Vai-vai! Dar lăsaţi impresia unui tânăr atât de inteligent… Ei, dar nu-i nimic, se poate îndrepta. Deci, tabla de şah are 64 de pătrate…
Le număr repede, într-adevăr, 64.
- Ar fi fost mai simplu să înmulţiţi opt ori opt, – mă sfătuieşte el. Înmulţesc. Îmi ies iar 64.
- Uimitor?
- Există şi table cu 100 de pătrate, dar astea sunt pentru dame.
- Dame eu ştiu să joc, - mă laud.
- Figurina aceasta se numeşte Turn.
- Asta care seamănă cu un turnuleţ?
- Da. Ea poate fi mutată pe orizontală. Clar? Iar Calul poate fi mutat în formă de „Г” (este vorba de litera „g” din alfabetul chirilic).
- Doar atât? Cam puţin. Dacă eu aş fi trăit în India, i-aş mai fi născocit o literă. „Ы” („Δ în alfabetul latin – n.r.) spre exemplu! – partenerul meu nu gustă gluma, dar râde înfundat şi continuă:
- Acesta este Nebunul. El merge pe diagonală.
- Pionul ăsta mai mare?
- Da, da!… Acesta este Regele, iar acesta - Vizirul.
- Dar unde e Regina? – devin eu serios, făcând trimitere la modestele mele cunoştinţe în materie de şah.
Partenerul meu zâmbeşte.
- Acesta şi este Vizirul. El merge pe verticală şi orizontală!
Explicaţia nu mă mulţumeşte. Regina este de sex feminin, pe când Vizirul… Dar ca să nu par un profan, îl cred pe cuvânt şi îi accept şi explicaţiile ulterioare.
Iar el îşi freacă deja mâinile – arde de nerăbdare să începem jocul şi să câştige. Nici nu se îndoieşte de faptul că va câştiga partida. Şi eu la fel. Sunt speriat de terminologia lui şi de gradul lui de informare. Îmi pare mai de temut decât Capablanca şi asta îmi strică dispoziţia, iată de ce afişez o mutră acră.
- Deci, - spune el, - e2-e4. Un început clasic, cum s-ar spune.
Şi atunci în minte îmi vine un gând salvator: voi repeta mişcările lui.
- Şi eu la fel – o mişcare clasică: e2-e4, - spun şi mişc îndrăzneţ un Pion.
După câteva mişcări adversarul meu se prinde.
- Permiteţi-mi! – spune el. – Dumneavoastră repetaţi toate mişcările mele. Nu-i cinstit!
M-a deconspirat, dar încerc să scap.
- Ce spuneţi! – exclam eu cu prefăcătorie. – Nici nu mă uit la mişcările dumneavoastră. N-am eu treabă cu asta! Singur m-am priceput să mut aşa!
Dar adversarul meu este gată să-mi ierte şiretlicul în schimbul celor câteva minute de plăcere. Cum altfel – să joci ştiind din timp că vei câştiga! Cu gândul la asta n-are cum să-ţi piară cheful.
- Bine, - îmi spune luându-mi un Pion şi în locul lui punându-şi Nebunul.
- Ce faceţi? – îl întreb cu bănuială.
- Vă bat Pionul cu Nebunul!
- De ce?
- Îmi încurcă.
- Aşa deci! – şi merg cu Pionul meu peste Nebunul lui şi-l iau.
- Aşa nu se merge! – exclamă el. – Aşa nu e corect.
- De ce nu e corect? Nebunul dumneavoastră îmi încurcă şi mie! L-am mâncat!
- Poate şi pentru că v-am luat Pionul îmi luaţi? – mă întreabă sarcastic adversarul meu. – Puneţi Nebunul la loc! Şi fiţi amabil, jucaţi după reguli.
„Eh, dacă îi luam şi pentru Pion, jumătate din tabla lui era goală deja” – bodogănesc eu sub nas.
- Ce joc prostesc: cu proprii Pioni nu poţi merge unde pofteşti!
Dar n-am încotro şi-i întorc figurina asemănătoare cu un turnuleţ.
- Aşa nu se poate! – partenerul meu devine nervos. – Nu e conform regulilor! Aşa merge doar Calul! E împotriva regulilor!
Ştiu că el pricepe mai bine, dar prind gustul jocului şi odată cu asta îmi creşte pofta să polemizez:
- De ce credeţi că doar regulile dumneavoastră sunt corecte? Şi cine v-a spus că ştiţi toate regulile? Un bun cunoscut de-al meu, şahmatist, mi-a spus că în unele cazuri, Turnul poate merge asemeni Calului!
- Cunoscutul dumneavoastră nu ştie să joace! – îmi răspunde el, abia stăpânindu-se.
Iar eu încep să-mi apăr inexistentul cunoscut.
- Nu ştie să joace? – mă revolt eu. – El a jucat într-o repriză concomitentă cu Tale şi i-a mâncat Regele! Clar? I l-a mâncat!
- Regele nu poate fi mâncat, - Şi aşază Pionul la locul iniţial.
Indispus, fără să mă uit spre tablă, fac o mişcare.
- Ce faceţi? – strigă el îngrozit. – Asta e doar… Asta e… – nu găseşte cuvinte potrivite să-mi spună ce e.
- Ce? Iar nu e conform regulilor? – întreb eu cu voce ameninţătoare, gata să opresc jocul imediat.
- Nu! Dar… – posibil am făcut o mişcare proastă, alogică, încurcându-i prin asta să încheie atacul. Simt asta imediat şi decid să continui în aceeaşi cheie.
- Aşa nu merge nimeni! – se agită adversarul meu.
- Nimeni nu merge, dar eu merg! Figurinele negre sunt ale mele. Unde vreau – acolo merg!
El începe să alerge în jurul mesei. Se aşază, apoi se scoală, geme, strigă, iar eu, fără să privesc tabla, mut figurinele cu mult calm.
- Doar v-am jertfit Regina! – suspină el.
- Nu-mi trebuie mie Regina dumitale!
- Dar asta vă e convenabil!
- Lăsaţi-mă să aleg singur ce-mi convine şi ce nu!
- De ce aţi mutat Turnuleţul? Unde aţi pus Pionul cel mare?… – fără să observe, a adoptat terminologia mea. Şi apoi mai liniştit: - Haideţi să schimbăm câteva figurine pentru a pune capăt acestui haos!
- Nu! – protestez eu hotărât şi mişc Regele.
Mai luptă cu mine un pic, dar în zadar, amestecă figurinele, le ascunde în tabla de şah şi bolboroseşte: „Ăsta e dracu’ ştie ce”, şi pleacă fără să-şi ia rămas bun. Rămân în picioare pe câmpul de luptă. „E un joc foarte interesant”, gândesc eu cu mult entuziasm şi, cine ştie, poate peste puţin timp voi merge cu tabla de şah sub braţ prin parc şi vă voi propune:
- Jucăm!
- Eu nu ştiu să joc! – veţi spune voi.
- O! E foarte simplu! Vă învăţ îndată!…”
[sfârşitul anilor ’50]