Motto: 1)Căderea luceferilor — deliciul plebei, triumful mediocrităţilor /iu tsu, parafrază/
2)Nu putem rămîne bigoţi la 160 de ani după Eminescu /iu tsu/
Prodislovie. De la ziarul lui Daibîja cetire, pagina întîia: Despre Eminescu, dar şi despre Vieru, la infinit.
Primo. De la o vreme orice vorbă nematematică despre infinit este vorbă goală, de clacă.
Secundo. Despre Eminescu se poate vorbi la infinit. Ultima înţelepciune a evreilor din Amsterdam ar zice romul Melchiades. Dar dacă se poate, trebuie şi să o facem? Care-i rostul acestei vorbiri sterile, fără noimă? Nişte crăciuni şi cimpoi au şi scris nu doar vorbit. Rostul? O perlă crăciunistă. Încă 120 de ani vor trece pînă la înţelegerea lui Mi Emi. Eu zic: dacă noi nu-l înţelegem azi, dacă nu-l valorificăm azi, apoi la 2130 nimeni nu-şi va mai aduce aminte de bietul Mihai.
Trec la ciocălău, subiect adică. Este un obicei aiurit de a-i supranumi pă ai noştri. Astfel Daibîja mai e şi «Ilie Ilaşcu al gazetăriei basarabene». Iar M. Cimpoi — Ceahlăul Basarabiei. Eu zic mai pă moldoveneşte — ciocălăul. Evident sunt supărat nevoie mare pe el. Şi anume pentru faptul că el dă avizul tuturor ţigăniilor, aiurelilor, incompetenţelor cu care este acoperit Mi Emi la noi. Cea de ultimă oră este complectarea sa cu Grigore Vieru. Ca pă timpuri, ca să ai o carte bună trebuia să mai cumperi şi ceva mai puţin bun. Careva pr Rolinschi punme pe rol o altă aiureală: fiecare vers de Vieru este o ecuaţie cu 4 miliarde de necunoscute. Are tot omul dreptul de a aiuri…Dar de ce anume în context eminescian? Înmulţeşte omul, filologul adică, la numărul poeziilor şi obţine infinit!
Este ciocălăul cu grăunţe, sau fără? A fost, dar le-a cam pierdut. Unele le-a ciugulit «craiul de mahala», altele au mers la bere. A rămas vorba poetului «pleavă şi puzderii».
L-am surprins pe Cimpoi în mai multe rînduri pă post de ciocălău, dau doar un exemplu. Anno 1988, 15 iunie, Străşeni, eminesciana. La un moment în scenă a apărut Gheorghe G himpu şi a început să citească Doina. Imediat microfonul a fost deconectat. M. Cimpoi care conducea nu a intervenit, a rămas ciocălău. Putea să zică: Tovarăşi! Este şi aceasta o poezie de Eminescu, lăsaţio să răsune!
Tot aşa a tot tăcut şi pînă azi.
Iu tsu publicase la 199? o poiezioară Criticii noştri, cam, aşa:
Ntre Ciocanu şi Cimpoi
E-o deosebire
Unu-în înălâţime-i mare,
Altul în grosime.
Regret, că l-am atins pe dl Ion Ciocanu, pentru care am tot respectul, dar îmi trcuse cu deşertul. Azi dacă aşi rescrie ar fi vorba de dublu marele Cimpoi-Ciocălău, dar n-am inspiraţie. Muzele astea sunt cu mofturi…
Iurie Ţurcanu