Ce a făcut Pavel Turcu pentru mine
La 16 ani, am luat un microbuz spre serviciu, după orele mele de lucru. Am urcat la etajul 2. Am bătut la uşă. L-am rugat pe managerul meu să iasă puţin. L-am întrebat dacă e OK să îl îmbrăţişez. A spus că e OK. L-am îmbrăţişat şi am plecat acasă. Zburam.
Tot la 16 puteam să mă rătăcesc cu Daniel într-un câmp cu bumbac şi să strigăm împreună din amândoi plămânii, în mijlocul nopţii, I LOOOOOOOOOVEEEEE YOOOU. Apoi ne culcam în spaţiile dintre plantaţii şi vorbeam mult-mult despre extratereştri. Veneam acasă plini de pământ şi furnici.
La 17 puteam să mă joc cu Ana în „Arici”. Ştiţi jocul? Întâî, Ana şoptea – arici. Apoi, eu trebuia să zic mai tare. arici. Apoi ea, şi mai tare. Arici. Eu. ARICI. Ea. ARICI! Şi tot aşa, până la ARICI!!!!!!!!!!!!!!!!(/&%#)((=. Cine striga ultima, câştiga.
Cel mai mult mi-a plăcut să joc Arici în microbuz.
Tot la 17 m-am tuns la zero. La frizeria „Orhideea”. Am dat 40 de lei. Eram cu Sandu. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea.
Apoi m-am apucat serios de şcoală. La început, îmi notam toate gafele gramaticale de la unele prelegeri. Aveam carneţel. Povesteam prietenilor. Râdeam.
După ce am pierdut carneţelul, nu mai notam nicio gafă. Iar după un timp, am încetat să le mai aud.
Cam după un an, am simţit pentru prima dată că mi-e ruşine să dau o întrebare domnului profesor în torent. Dar am ridicat mâna. Şi am întrebat.
Apoi, am simţit că nu-mi mai e ruşine. Îmi e frică. „Aveţi întrebări?”. Şi pauza. Şi eu. Şi pauza care se duce. Iar domnul profesor va spune curând „bine, dacă nu mai sunt întrebări…”. Şi eu. Eu tremur la gândul că acuş o să-mi fac curaj. Încă puţin. Puţin-puţin…
-„D…”,
-„Bine, dacă nu mai sunt întrebări, mergem mai departe”.
Aşa am făcut cunoştinţă cu noul meu prieten, poliţistul din cap. Asta e ca un colac de cauciuc care se face tot mai mic cu fiecare zi şi te strânge tot mai tare. Şi numai un şoc puternic îl poate rupe.
Dar poliţistul deja e parte din tine. Şi şocul o să vă doară pe amândoi.
Şi pe mine m-a durut Pavel Turcu. La început. Abia când colacul de cauciuc s-a rupt, senzaţia de eliberare a fost minunată. Ca atunci când te tunzi la zero şi a doua zi te trezeşti că ai de două ori mai puţini prieteni.
Eu l-am văzut astăzi pe acest om. Atunci am realizat că ce se întâmplă este extraordinar: Pavel este revoluţia mea. Şi perechea mea de ochelari de vedere.
Voi aţi văzut cum dansa Pavel? Vasile Gârneţ, tu ai un dans al tău?
În lumea lui Pavel mă simt cum se simte el în lumea noastră. Uluită. Mie nu-mi pasă dacă „eu cred că băieţii ăştia s-au adunat la o bere şi au zis, hai să facem mişto”. Nu mi-ar păsa nici dacă ar sta Mardare sub nasul meu tăvălindu-se de râs.
Dacă nu era Pavel, nu aveam să scriu ieri acel mesaj. Nu aveam să-l scriu, pentru că:
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
16.
17.
18.
19.
Şi prin urmare, nu avea să aştept nici răspunsul. Nu avea nici să râd singură în camera mea. Irelevant dacă a fost bine sau nu. Nu aveam să-l scriu, asta e sigur.
Apropos, in aceeasi ordine de idei: te iubesc.
Sursa
2010-01-13 13:40:38