SOOP – undă verde pentru ruşi în cucerirea Asiei-Pacific

„Între UE şi Rusia are loc o luptă: UE vrea să-şi impună regulile sale liberale, în timp ce Kremlinul vrea să controleze o parte cât mai mare a industriei energetice europene. Rezultatul este unul constant conflict între petrolul din amonte şi industriile din aval, iar câştigul pare să se încline în favoarea Gazpromului… .” (Michael Sturmer, Putin şi Noua Rusie, p. 151)
La sfârşitul lunii decembrie, anul 2009, premierul rus, Vladimir Putin, a datîn exploatare noul Oleoduct „Siberia Orientală – Oceanul Pacific” sau SOOP, care va lega Extremul Orient de pieţele energetice localizate între Asia şi Oceanul Pacific. Oleoductul străbate Siberia din localitatea Taişet şi ajunge în Portul Kozimino.

Experţii ruşi sunt de părere că acest oleoduct este cel mai mare proiect al Rusiei din ultimii zece ani şi va permite diversificarea pieţelor energetice pentru realizarea ţiţeiului de provenienţă rusă. În plus, Moscova va obţine ceea ce şi-a dorit de atâta timp: să fie ea cea care dictează preţul petrolului şi nu occidentalii mofturoşi. Dacă aceştia nu recunosc apartenenţa la valorile europene a Rusiei, atunci liderii de la Kremlin se vor impune prin mijloace economice inclusiv, nerenunţând în acelaşi timp la proiecte politice precum este Tratatul de Securitate Europeană. Anume piaţa asiatică va avea în viitorul apropiat cea mai mare creştere a consumului de resurse energetice, iar ruşii sunt mai precauţi ca niciodată şi îşi multiplice capacitata de a exporta celamai căutată resursă a momentului.

Albastrul clădirii Gazprom mai tentant decât roşul Kremlinului

Moscova, mai exact Gazpromul, reinventează regulile de joc şi se autovinde Occidentului la valoare adăugată mult mai înaltă decât o făcea recent. Activele pe care le deţine în Belgia, Olanda, Marea Britanie, dar şi alte state europene, North Stream, controlul total asupra gazelor naturale extrase din Tatarstan le permite să transpună în practică sintagma: „Rusia e Gazprom, Gazprom e Rusia!”

Decizia de construire a SOOP a fost luată în anul 2004. SOOP străbate aproape toată Siberia Orientală. Conform publicaţiei electronice Vesti.ru, oleoductul are 2694 de km, iar capacitatea de transport proiectată ajunge la aproximativ 30 mln de tone pe an. Aceeaşi publicaţie mai adaugă că de jumătate din cantitatea de petrol care va trece prin acest oleoduct va beneficia China, dar acest lucru va deveni posibil după ce artera care duce spre această ţară asiatică va atinge horatul chinez. Lucrările la această arteră încă nu au fost finalizate.

Preţul capriciului energetic

Dată fiind importanţa proiectului pentru oficialii de la Kremlin, dar mai ales mărimea acestuia, trebuie să menţionăm că perioada de lucru asupra lui a fost relativ scurtă. Probabil una din cauzele reuşitei construcţiei într-o perioadă atât de scurtă se datorează dragostei fostului preşedinte rus, Vladimir Putin faţă de Rusia, dar mai ales a celei faţă de petrol şi puterea pe care o produce la turaţii maxime deţinerea lui. Premierul rus consideră că Oleoductul SOOP va fi unul din instrumentele care va contribui mult la scoaterea din criză a economiei ruseşti, mai ales că petrolul din Siberia Orientală este de o calitate superioară celui de tip Urals, adaugă Vesti.ru.

Cheltuielile pentru Oleoduct au ajuns la 360 mlrd de ruble ruseşti sau aproximativ 12 mlrd de dolari SUA, iar portul Kozimino a costat bugetul rus 60 mlrd ruble ruseşti sau 1 mlrd de dolari SUA. Ca tabloul să fie şi mai clar, trebuie să menţionăm aici că preţul de capitalizare a întregului Gazprom la finele anului 2007 constituia aproximativ 230 mlrd de dolari SUA, ceea ce înseamnă că această companie este lider de piaţă, iar cumpărarea acţiunilor ei poate aduce profit considrabil deţinătorilor. Paralel cu Asia-Pacific, Gazpromul făcea investiţii în Marea Britanie şi chiar şi în Statele Unite ale Americii.

Ofertă petrolieră contra putere

Nefiind primită la masa occidentalilor, ruşii au înţeles că modalitatea optimă de a acţiona în interes „naţional” este să negocieze livrarea petrolului către statele membre ale Uniunii Europene în manieră bilaterală. Astfel ruşii se pot impune mult mai uşor în faţa cetăţenilor europeni. În plus, ei refuză constant să ratifice Carta Energetică Europeană, deoarece acest document iar impune să trateze consumatorul european în manieră responsabilă.

Kremlinul refuză să ratifice probabil cel mai important document capabil să reglementeze cadrul de securitate energetică. În schimb impun într-o manieră insistentă un Tratat de Securitate Europeană. Pragmatismul şi reţinerea faţă de conţinutul lui nu-i întristează prea mult pe ruşi. Aceştia îşi deschid prin SOOP drumul către o altă piaţă cu perspective de dezvoltare viitoare, ceea ce face ca liderii de la Kremlin să se simtă confortabil, cel puţin până nu a fost găsită o sursă de enegie alternativă petrolului. Acesta este momentul în care experţii occidentali realizează cât de importantă este Federaţia Rusă, iar „… europenii îşi vor da seama că accesul lor la energie nu este doar o problemă care implică conducte şi preţuri, dar şi politici şi putere…”, după cum sublinia Michael Sturmer în cartea citată la începutul analizei.

Dacă în prezent putere înseamnă resurse energetice, atunci ruşii au asigurat statutul de „mare putere” pentru încă cel puţin 50 de ani… .

• Angela Grămadă