Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice
Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ”ascund”, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…
Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.
În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Ghe. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.
N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji.”Și textul întreg: Confesiunile unui cafegiu
Sursa
2010-01-12 22:25:44