Albania – potenţial enorm, responsabilitate….

La începutul lunii noiembrie a anului 2009 am avut ocazia să vizitez Albania. Nu pot să spun „fericita ocazie” sau „plăcerea” de a călători în această ţară balcanică, dar se pare că anumite decizii sunt luate independent de noi. 

Anume aici am făcut a treia vizită în această regiune a Europei, unde am participat la conferinţa anuală a eurotrainerilor, în calitate de membru al Asociaţiei de Instruire şi Informare Europeană din Chişinău.

Piaţa Skandenberg – simbolul unităţii naţionale albaneze. Un coleg spunea: fiecare naţiune îşi are un Ştefan cel Mare… .
Încă din primele clipe am realizat că intuiţia mea nu mă amăgise nici de această dată. Dacă cei din jur savurau imaginile brute ale haosului albanez şi a situaţiei degradante a unei capitale cu ifose europene, amestecate cu peisaje ale munţilor la poalele cărora se închină Tirana în faţa kitch-ului, chipul fetiţei cerşetoare, cu par ca abanosul şi faţa crispată, cauzată de greutatea fratelui pe care-l purta în braţele-i amorţite, m-a trezit! Anume în acel moment am renunţat la gândul de a mai căuta ceva frumos în ţara asta, ceva ce aş putea să duc acasă, fie aceasta o bijuterie de argint, lucrată în Shkodra sau chipul Maicii Theresa înveşnicit pe un boţ de lut ars. În doar câteva ore, timp în care am ajuns de la aeroport la hotel, am reuşit să mă clasez în opoziţie în această ţară.

Nimic nu mi s-a părut interesant: până şi sărăcia lor era mai morocănoasă decât a mea, cea de acasă, gropile din şoselele albaneze mai periculoase, portocalele din curţi, deşi aveau culoarea fructului bine copt, păreau verzi, iar norii negri, care se scurgeau fioroşi asupra capitalei, apăsau pleoapele mai dureros decât o făceau de obicei… .

Deşi am avut cea mai bună proiecţie vizuală asupra oraşului din fereastra camerei Hotelului „Diplomat”, ochiul nu s-a putut bucura din cauza ploii, care a mâzgălit şi mai mult o imagine tristă, în care apăreau mai mult bărbaţi, aşezaţi la mese din plastic alb pe care aşteptau cuminţi pahare cu tărie şi câteva felii de mandarine, de-o parte şi de alta a râului Lana. De fapt este foarte uşor să observi cum pe străzile Tiranei rătăcesc grăbite femeile, iar bărbaţii cu priviri iscoditoare şi pe alocuri mult prea îndrăzneţe, stau adunaţi în grupuri de minim 15 persoane, pierzând din timpul preţios, care în fapt aparţine progresului economic al ţării şi celor câteva sute de milioane de euro pe care ar trebui să îi cheltuiască într-o perioadă de timp nu prea lungă.

Colegilor mei le-a plăcut ce a făcut actualul primar al Tiranei, mie nu. Tirana seamană cu fusta unei ţigănci, colorată intens în culorile curcubeului, fără nicio logică şi bun gust. Un oraş de care şi-au bătut joc nu doar cuceritorii, dar chiar şi albanezii, care acceptă atât de uşor kitch-ul, fără să ţină cont de faptul că ucid şi ultima picătura de eleganţă oferită de felinarele frumos înşiruite de-a lungul Lanei, care străbate oraşul.

Moscheia Ethem Bey şi Clock Tower

Ieşire la mare, munţi, peisaje pitoreşti şi, totuşi, oamenii s-au lăsat copleşiţi şi învinşi de cuceritori. Mai întâi musulmanii, iar mai apoi comunismul…. care din păcate a reuşit să ucidă în câteva decenii mai mult decât Imperiul Otoman în câteva secole…

• Angela Grămadă