A fi la tine acasă

De la ceva care nu există încă, trebuie sa pornească orice discuţie atunci când două sau mai multe etnii folosesc cuvântul „patrie” pentru acelaşi teritoriu. Nu putem oare spera că şi în cazul Basarabiei utopia se va transforma cândva în istorie şi că soluţia pentru o Europă integrată trebuie să devină dinspre acest viitor pe care azi ne este greu sa-l imaginăm?

Problema Basarabiei nu este una a istoricilor. Nu scormonind rănile istoriei vom găsi o soluţie la această problemă, ci disputele istoricilor, în loc să rezolve ceva, vor adânci mereu o dezbinare istorică. Pesemne că manualele istoricilor rusilor şi români nu vor putea fi puse niciodata de acord, deoarece chiar dacă există un unic adevăr istoric, interpretarea lui nu va fi niciodată aceeaşi. Soluţia la problema Basarabiei nu poate veni din trecut, ci doar din acel viitor care astăzi ne pare utopic. Iar viitorul din care poate veni soluţia înseamnă crearea unui teritoriu spiritual aşezat mai presus decât cel pământesc. Pentru că diferenţele de etnii sunt diferenţe de teritoriu doar atâta timp cât o civilizaţie se rezumă la mistica pământului şi face din acest pământ valoarea supremă a civilizaţiei. O bucată de pământ poate fi patrie comună pentru oameni care vorbesc limbi diferite sau care au credinţe diferite, dacă aceşti oameni sunt capabili să construiască laolaltă pe acest pământ teritoriul spiritual a lui „a fi la tine acasă”. Un rus, un român pot să se simtă „la ei acasă”, dacă fiecare îi recunoaşte celuilalt dreptul de a se simţi la el acasă în aceeaşi măsură în care el se simte la el acasă. Nici unul nu trebuie să fie „mai la el acasă” decât celălalt.

Acest echilibru al sentimentului de a fi la tine acasă nu a fost obţinut până acum în istoria Moldovei. Poate că ce se întâmplă astăzi în Basarabia este rezultatul acestui dezechilibru. Poate rusii de aici au practicat vreme de câteva secole „ privirea de pe cal” a celui care se simte stăpân şi este „mai la el acasă”. Poate că basarabenii au simţit apoi nevoia să-şi ia revanşa şi să împrumute, la rândul lor, „privirea de pe cal”. Poate că se joacă astăzi o nefastă schimbare de roluri şi că rănile istorice ale celor umiliţi se confruntă acum cu rănile celor frustraţi şi coborâţi de pe cal.

Dar patria nu este în primul rând un pământ. Noi, care am trăit cativa ani în comunism, ştim foarte bine că un teritoriu prins între graniţe poate să devină un lagăr de concentrare pentru un popor întreg şi că grănicerii pot deveni paznicii acestei închisori din care nu ai cum fugi. Patria, în comunism, este locul din care vrei să evadezi, de care vrei să scapi, tocmai pentru că ceea ce era „la tine” a devenit „la ei” acasă. Eram „la ei”, „la comunişti” acasă, şi nu „la noi”, ca oameni liberi. Iată de ce adevărata patrie este starea de spirit a lui „a fi acasă” care se obţine în legătură cu un anumit teritoriu. Când această stare de spirit este distrusă, unui om i se fură patria. Patria poate fi furată chiar şi atunci când rămâi pe pământul pe care te-ai născut.

Basarabia trebuie să devină starea de spirit a lui „a fi acasă” pentru două etnii diferite pe care istoria le-a aşezat pe acelaşi pământ.