Oh, pădure, verde pădure la Eurovision

Eu nu prea sunt fan de poezii, cred că aţi observat că nu postez versuri pe blog. Acum câteva minute însă, acurat înainte de a mă deconecta de nebunia virtuală, uite că descopăr versurile poeziei mele preferate din şcoală. Şi nu oricum şi oriunde, dragă Doamne, dar în castronul care dă în clocot cu eticheta Eurovision 2010. Fapt ce m-a derutat simțitor, dar nu îndeajuns ca să-mi reteze plăcerea amintirilor nici c-un milimetru. 

După mine, e o poezie cu o încărcătură emoțională extrem de tristă, când o recitam (nu oricum, dar obligatoriu, ca pe scenă, cu dicția şi intonaţia de rigoare) simţeam cu fiecare cuvânt durerea bărbatului în căutarea muierii rătăcite cu inima şi mintea… Mi se tăia răsuflarea după fiecare vers. Vocea se stingea în disperare şi se aprindea în licurici de speranţe, ca apoi să să stingă din nou. Mă rog, am avut parte de dresare bună în recitare… Sfâşiere de inimă semnată de Grigore Vieru.

Evident că spectatorii de “hopa ţupa” ai Eurovisionului nu merită o astfel perlă crescută în nuanţele disperate ale dragostei, aşa că mulţi o să rămână insensibili la cuvinte şi la linia muzicală. Pentru mine rămâne o sursă de amintiri şi acum o împart cu voi, simplu, fără creare de fan cluburi şi alte acareturi …

Pădure, verde pădure…

 Draga i-a fugit cu altul. 
 S-a ascuns în codru. Uuu! 
 El a smuls pădurea toată, 
 Însă n-a găsit-o, nu. 
 El a smuls pădurea toată 
 Şi s-o are începu. 
 Şi-a arat pădurea toată… 
 Însă n-a găsit-o, nu. 
 Semănă pădurea toată, 
 Din grâu azime-a gătit 
 Şi-o corabie-şi cioplise 
 Din stejarul prăvălit. 
 Şi-o corabie-şi cioplise 
 Şi-n amurgul greu, de stânci, 
 A plecat pe mari, s-o uite, 
 Clătinat de ape-adânci. 
 A plecat pe mari, s-o uite, 
 Dar sub lună, dar sub stea, 
 Răsărea la loc pădurea, 
 Iar corabia-nfrunzea. 
  
Autor: Grigore Vieru