Războiul sexelor la moldoveni

Pentru cosânzeana, care a scris că dragostea durează 3 ani.

Am mai scris despre şabloane, uniformizare şi stereotipuri, şi dacă tot am mâncat şi am dormit mult de sărbători, mi-au venit şi multe idei năstruşnice în cap, una din ele fiind că sistemul ne face şi infirmi din punct de vedere emoţional. Noi nu ştim să vorbim despre propriile noastre sentimente şi nu ştim să fim oneşti cu noi înşine. Ne ascundem în spatele unor şabloane de gândire chiar şi atunci când este vorba de emoţii şi sentimente pentru care nu se găsesc cuvinte în dicţionare.

Încă din poveştile copilăriei am aflat că Dragostea Adevărată cu Literă Mare (alternativele sunt inacceptabile) poate avea doar o singură formă şi un singur conţinut. Dreptul de a iubi li se dă doar oamenilor perfecţi: frumoşi, sănătoşi, tineri, deştepţi, asiguraţi material, din familii de gospodari, heterosexuali (subliniaţi ce vă place), cu intenţia serioasă de a se căsători şi de a creşte copii. Ştiţi voi, povestea cu prinţul şi prinţesa, care „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe şi au murit în aceeaşi zi”. Aceste poveşti cu şabloanele lor sunt tiranii noştri cei de toate zilele.

Pinches tiranitos, cum ar spune Carlos Castaneda.

Autor: Victoria Kirdyi

Poveştile cu zâne au ucis multe iubiri. Inhibaţi de lipsa unuia sau mai multe din Calităţile pe care le cred necesare Iubirii Adevărate cu Literă Mare, se poartă ca şi cum nici nu ar avea nevoie de ea. Oameni care se iubesc încearcă să-şi demonstreze reciproc cât de puţin le pasă.

Necesitatea de a iubi şi de a fi iubit este unul din necesităţile de bază (vezi piramida lui Maslow), şi cei, care nu pot să şi-o satisfacă prin mijloace oneste, vor recurge la manipulări de tot felul.  O metodă de a-l câştiga pe celălalt este să încerci să-i creezi o imagine falsă, un miraj despre propria sa persoană. În felul acesta îţi poţi ascunde propriile tale frustrări. Este un mod de a-ţi apăra cetatea în care îţi ascunzi vulnerabilitatea reală sau imaginară. Fiecare face chestia asta într-o măsură sau alta. Pentru că toţi avem nişte frustrări, cu toţii ne credem insuficient de realizaţi, de bogaţi, frumoşi sau deştepţi, dar vrem să arătăm contrariul.

Suferim atât de mult din cauza abaterilor de la idealul din poveste, încât ne simţim aproape infirmi. Mulţi ar prefera mai degrabă să li se scoată un ochi, decât s-o admită, dar cu atât mai mult s-o recunoască. Dacă ar face-o, s-ar simţi dezbrăcaţi, psihologic. Este ca şi cum ai apărea gol puşcă la o recepţie de elită cu doamne purtând rochii cu pene şi domni în smochinguri. Câţi oameni nu s-au dezbrăcat niciodată psihologic, chiar dacă au trecut prin zeci de relaţii? Pentru noi, infirmii emoţionali, este de neimaginat şi participarea la şedinţe psihoterapeutice în grup (eu mă numesc Lupul Sur şi sunt alcoolic).

Infirmii emoţionali nu ştiu să-şi exprime sentimentele decât prin mesaje indirecte. De aici vine şi stereotipul absolut paradoxal pentru occidentali că, chipurile, bătaia ar fi o exprimare a dragostei (бьет, значит любит). Tot din infirmitate emoţională ne place să provocăm scene de gelozie şi să ne iubim aproapele făcându-l să aştepte 8 ore lângă telefon.

Acest război al sexelor este o chestie extenuantă din punct de vedere psihologic. Cine a trecut prin aşa ceva, ştie ce simte un câine, a cărui coadă a fost tăiată pe bucăţele chiar de stăpânul iubit. Partea mai tandră este cea care epuizează mai repede resursele emoţionale şi pierde războiul, dar, în acelaşi timp îşi pierde şi propriul suflet.

Metaforic vorbind, Lupul Sur este domesticit, pus în lanţ şi devine cel mai bun prieten al omului. Uneori mai dă şi laba.

Urmează dragostea, cea care durează trei ani. Sau poate mai puţin. Căci vine şi timpul, când învingătorul vede că, de fapt, nu asta şi-a dorit, nu un înveliş fără suflet în el. Am citit în copilărie cartea „Stăpânul Lumii” de Beleaev, şi era una din cărţile mele preferate. Un mare savant descoperă modalitatea de stăpâni minţile oamenilor, şi cu ajutorul acestei tehnologii o forţează pe Eliza să-l iubească. Numai că până la urmă tot renunţă, pentru că îşi dă seama că nu are nevoie de o captivă.

Asta pentru că tipul avea inteligenţa emoţională pe care mulţi dintre noi nu o au. După ce s-au torturat şi s-au umilit reciproc, oamenii nu vor să creadă că toate aceste războaie au fost în zadar. Ei îşi închipuie că „construiesc o relaţie”. Chiar şi atunci când relaţia dă toate semnele de agonie, noi mai sperăm că este suficient să-ţi pui o pereche de chiloţi noi cu dantelă şi să aprinzi două lumânări pentru o cină romantică în doi, şi totul va fi ca înainte. Iubirea este deja rece şi aşteaptă pe laiţă, să fie înmormântată, iar noi umblăm prin bucătărie, pregătind dejunul, fără a purta nimic, în afară de un mic şorţuleţ de dantelă.*

Zadarnică trudă. Ceea ce şi-a pierdut propriul suflet nu-ţi mai dă fiori. Şi atunci nici un truc din toate cărţile despre relaţii şi cele despre sex adunate împreună nu va putea schimba acest lucru.

Ca în poezioara pentru copii:

All the kings horses, and all the kings men,

Wouldn’t put Humpty together again.

*Dacă ajung într-un asemenea hal vreodată, vă rog din tot sufletul să mă împuşcaţi.