Сокант 2: Cele două viteze ale partidelor zise democratice din Moldova

Какую партию у нас ни строй – все равно получается КПСС (Виктор Черномырдин)

1. Etapa revoluţiei

1.0. În 2009 în Moldova a avut loc schimbul puterii la limita legitimităţii. Atît partidele din fosta opoziţie cît şi partidul de la putere au folosit toate pîrghiile avute la îndemînă în regim extrem, aproape de linia roşie a turometrului.

1.1. Cu toate că, tehnic, nu a avut loc o revoluţie, atmosfera din aprilie 2009 era revoluţionară. Mesajul partidelor de opoziţie a coincis cu dorinţa unei mase mari de alegători şi pornea de la negare. El poate fi rezumat la două cuvinte: Jos Voronin. Misiunea implicării în politice era răsturnarea (sau măcar coborîrea) dictatorului.

1.2. Cauza dată a unit în timp scurt o masă pestriţă de oameni. Lipsea o viziune comună. A fost propus un mănunchi de rezolvări. De la extrema Ilie Bratu (nu avem nevoie de parlament şi preşedinţie pentru că le avem la Bucureşti) pînă la Sandu Cosmescu (proteste paşnice prin cercuri de lectură în PMAN), toată gama de reţete a fost completată şi chiar încercată. Din mulţimea de proiecte s-a impus cel al partidelor. Adică resprectarea constituţiei şi continuarea luptei în parlament. Partidele au reuşit atît în impunerea acestei căi, cît şi în atingerea scopului din 1.1.

1.3. Entuziasmul revoluţionar a fost şi principalul mobil al implicării în politică atît la nivel de organizaţii de tineret, cît şi la nivel de elită partiinică. În acea situaţie relaţia de schimb între conducerea şi membrii partidelor era de credibilitate-loialitate. Liderul oferea credibilitate, iar membrii ofereau loialitate. La nivel local loialitatea însemna lipirea afişelor electorale şi aducerea de "oameni" la evenimente.

1.4. Cetăţeanul în rol de elector avea o cerinţă majoră de la partide - să nu trădeze. Structura ierarhică rigidă şi relaţia de schimb din 1.3. au asigurat îndeplinirea acestei cerinţe.

2. Perioada de pace

2.0. După 100 de zile de guvernare Filat, risc să afirm că partidele din AIE au intrat în faza paşnică, a exercitării puterii. Puterea a fost preluată, turometrul a revenit la porţiunea verde.

2.1. Aşteptările societăţii nu mai pornesc de la negare. Nu mai există un mesaj unic care ar uni violent aşteptările cetăţenilor. Numitorul comun în perioada de pace este mai vag. De la partide se aşteaptă eficienţă. De exemplu să asigure curăţarea străzilor de zăpadă.

2.2. În interiorul partidelor s-a schimbat clar viteza unor procese esenţiale, cum ar fi aderenţa, comunicarea internă sau promovarea. Membrii noi nu mai sunt mînaţi de entuziasm, ci de interese. Numărul celor vechi scade din contul dependenţilor de adrenalină. Planul partidelor expus în 2.2. s-a dorit escatologic[1]. Dacă la etapa revoluţiei partidele jucau rolul preoţilor care anunţau judecata de apoi, în perioada de pace ele s-au pomenit cu stupoare în rolul de hristoşi.

2.3. Relaţia de schimb dintre elită şi membri s-a schimbat. Liderul nu mai ţine în mînă steagul, ci bugetul. S-a trecut la schimbul eficacitate-competenţă. De la guvernanţi se aşteaptă o administrare eficace, aceştea privesc în urmă, la organizaţiile primare şi de tineret şi caută specialişti competenţi. Nu toţi au sesizat schimbarea. Ghimpu luptă în continuare cu comuniştii, dar asta nu-i grav. E grav că lipitorii de afişe şi aducătorii de oameni obţin funcţii în ministere şi departamente.

2.4. Cetăţeanul în rol de consumator de servicii are o cerinţă majoră de la partide — să administreze bine proprietatea publică. Structura ierarhică rigidă şi relaţia de schimb din 1.3. nu asigură îndeplinirea acestei cerinţe.

[1] Ca şi integrarea în Uniunea Europeană, de exemplu. La 1 ianuarie 2007 românii au aflat cu stupoare că trăiesc în aceeaşi ţară.