RE: Ateismul meu

M-am născut ca toţi copii obişnuiţi, la policlinica număru’ 2, într-o seara de februarie. Ca şi toţi copiii, de mititel am crescut cu ideea că Dumnezeu stă sus şi vede tot ce facem. Şi deşi nu m-am făcut uşă de biserică, eram copil cuminte (ca să nu ard în iad).

Pe la o vreme am început să mă interesez de bătrânel. La vreo 5 ani a fost prima tentativă de citire a Biblie, pe care am abandonat-o după prima pagină. Plictiseală. Tot pe atunci tata era bossu’ pe construirea unei biserici catolice, care acuma e principala lor biserică. Acolo am pus mâna pe o biblie pentru copii. Tot de acolo am mai luat şi alte cărţi, printre care una care-l explică pe Moş Nicolae. “Blin, are sens”, mă gândeam eu.

Eu habar n-aveam cine-s catolicii, cine-s ortodoxii, cine-s protestanţii. Mătincă de alte religii nici nu ştiam. Vara m-am dus la ţară şi fiecare Duminică eram la slujbă pupand mâna popii. Cum creierul meu era încă gol, era mult loc liber, am învăţat slujbele pe de rost. Cântam în rând cu popa şi corul. Popa m-a văzut şi a început să mă pună la diferite munci prin biserică, să ţin o lumânare, să citesc o rugăciune (blea şi emoţii). Peste vreo câteva săptămâni mă cheamă în altar. “Oi nna”, mă gândeam eu. Dap ce cinste pe capul meu. Numa cei aleşi nimeresc până în altar. Mania mea a durat vreo 3 ani. Popii în sat se schimbau, eu rămâneam. Făceam şi ceva bănuţi la sfinţâtu’ caselor, fântânilor, etc. Da’ popa cât mai făcea. Popa era cel mai bogat om din sat, avea o casă bengoasă, jeep, animale do figa.

La şcoală tot pupam icoanele. Găseam în fiecare chestie ceva religios. Dacă omul vine de la moniţe, ap’ Dumnezeu o creat moniţele. Prometeu are o biserică drept în ogradă şi aveam şi ore de religie. Eram singurul care învăţa rugăciunile, Crezul  şi alte prostii. Ştiam rugăciuni pentru orice ocazie (mort, boală, somn, masă, etc.). Şi iaca într-o zi mă scol eu şi zic: “Eu a să şiu preot”…

Trece timpul. Moş Crăciun nu-i. Poveştile tot se raţionalizează la mine în cap. Dumnezeu îmi pare din ce în ce mai levâi. Îmi imaginez că suntem într-un joc de strategie şi Dumnezeu se prikaleşte de noi. La istorie aflu de alţi zei. Da oamenii din Evul Mediu tot credeau cum o facem şi noi? Da poate Zeus tot este? Şi Zamolxis? Până într-un moment când am zis: nu-i.

De ateişti nici eu nu ştiam nică. Defapt, noţiunea am aflat-o anul trecut prin iarnă. Mi se părea că e ceva leva la mine, că-s eu dereglat. Totuşi şi za bred? Cum poate cineva crede ca există un ciudik invizibil care stă în cer şi se uită ce facem. Mă tot gândeam că dacă el există, ap să-mi dea un semn. Normal că nică nu se întâmpla.

Ce-o urmat mai departe nu-i aşa de important. Au fost filme, cărţi, oameni, evenimente, argumente şi alţi factori care m-au făcut să înţeleg că problema nu-i la mine, e la restul.

Mulţi au zis că problema mi se trage din copilărie. Nu-i problemă şi n-am avut nică ateist în familie şi prieteni. Descoperirea s-a produs la mine în cap. Alţii zic că m-au influenţat nişte persoane. Dacă aşa vor să creadă, poftim.

Ideea furată împrumutată de aici.