Ateismul meu (achtung, autobiografie!)

I was old before I was young, acesta e blestemul și, în același timp, binecuvântarea mea.
Când eram eu mic(și am în vedere foarte mic, 3 sau 4 ani) am fost exilat într-o vară la bunica în sat, că, mă rog, aș fi cauzat prea multă durere de cap părinților mei. În satul în cauză, există o legendă a Calicului, cu care se sperie copiii când nu sunt cuminți: nu privi în fântână, că e Calicul acolo și te va trage la fund, nu te reține până târziu afară, că vine calicul să te ia, mănâncă-ți terciul, că vine Calicul să te zapizdească șamd.
Păi și iată că eram un copil dezmierdat și încăpățânat, n-am dormit de amiază nici o secundă din viața mea, nu mâncam hrișcă, pește, ciuperci, ouă și încă multe altele și, bunica mea, nefiind obișnuită să împlinească capriciile unui mucos nu știu ce, mă speria “Dormi, futu-ți dumnezeii mă-tei, că vine Calicul să-ți fută un pumn în cap” sau “Mănâncă-ți supa/terciul, că vine Calicul să te fure” etc. Răspunsul meu era întotdeauna același “Da unde e?[Calicul]“. “Uite acolo, după ușă/în tindă/afară” era răspunsul și eu, cu tupeul meu înnăscut, mă duceam spre locul în cauză, priveam în părți, și declaram confuz “Nu-i…”
Acum mă gândesc că același scepticism intern m-a făcut să scap de religie. Am deschis într-o zi ochii de-a binelea, am privit cu ei în părți, și am zis confuz “Nu-i…”

Am învățat cu mult chin și lacrimi să citesc. Aveam 5 sau 6 ani și, părinții mei, fiind obsedați de gândul că copilul lor va deveni un geniu și Wunderkind, chiar de atunci au început să mă învețe numerele și literele. Iar eu eram un visător, îmi plăcea să mă plimb pe dracul știe unde și să studiez păsări/insecte/animale/plante/mecanisme, să stau tolănit undeva și să-mi imaginez cam cu ce seamănă norii, să plănuiesc cum voi crește mare și voi deveni explorator/inventator/președinte/cuceritorul întregii lumi și pentru mine, să stau vreo 2-3 ore pe zi cu cartea în mână încercând să înțeleg cum dracu aceste a-bî-cî-dî-e-fî-gî se adună în cuvinte era un chin nemaivăzut.
Iar când totuși am învățat să citesc, nu mă mai puteam opri. Părinții, bucuroși, mi-au cumpărat de citit o cărțulie “Povești populare”, care, pentru mine atunci, părea inimaginabil de groasă. Pun rămășag că și unii din voi o au acum pe undeva. Eu însă, după ce am citit vreo două paragrafe dintr-o poveste cu nu știu ce acolo veșnic verde, am apucat-o de-o copertă și am azvârlit-o dracului într-un colț al camerei. În locul acelei cărți au venit manualele sovietice de zoologie, botanică, fizică(după ce am înțeles cum se organizează literele în cuvinte, nu mi-a fost prea greu să învăț și alfabetul chirilic), Enciclopedia Sovietică Moldovenească și Manualele de Anatomie ale mamei(ceea ce am citit eu acolo la capitolul “organe reproductive” m-a făcut să fiu cel mai popular și respectat băiat de pe stradă și de la grădiniță

Păi și iată că, printre această “Biblioteca nerdului preșcolar” mai era o carte, “Mica mea cărțulie cu relatări biblice”, sau așa ceva. Mi-a dat-o o Martoră a lui Iehova, când mergeam în tren. M-a fascinat. Era pictată în niște culori deschise și frumoase, și pe fiecare foaie erau depictați oameni credincioși ce zâmbeau de li se vedeau măselele și păcătoși ce agonizau în apele Potopului sau în focurile Sodomului. Am aflat că dumnezeu e super pizdos și e bun și mă iubește și de nu ar fi fost pidarul de Adam cu idioata de Evă aș fi fost acum cu familia mea în Rai și aș mânca banane și portocale cât aș vrea, care dintotdeauna mi-au plăcut la nebunie dar pe care, familia mea tânără, în condițiile crizei din ‘90, și le permitea numai de sărbători.
Am continuat deci să citesc ca un obsedat, am găsit în pod și un Nou Testament prăfuit, rămas de la vechii stăpâni ai casei și am început să caut prin literele sale mici, pe care atunci le citeam foarte greu, înțelepciunea absolută. Bineînțeles, am găsit o pulă, dar mi-am zis că asta e pentru că sunt prea mic și încă nu o pot percepe, la fel cu nu pot percepe termenii “orgasm” și “deflorație” din manualele mamei, dar, cu siguranță, voi înțelege totul când voi crește mare.
Totuși, am devenit obsedat de religie. Am început să mă cert cu băieții de pe stradă atunci când ăștia se țineau de pozne și le explicam că dumnezeu va dezbate tot rahatul din ei. Mai erau și faze comice, de exemplu, până atunci, eu întotdeauna dormeam pe spate, dar am priceput că dacă dorm pe spate, dumnezeu, care este atotvăzător, mă vede prin plapumă și prin chiloți și se primește că eu arăt puța mea cerurilor, ceea ce, știam eu, este o rușine. Și dacă mă întorc pe burtă, înseamnă că-i arăt lui dumnezeu fundul. Pizdeț! Îmi imaginam un bătrân cărunt în ceruri, care își încruntă fruntea din cauza unei asemenea insulte și caută grăbit cu mâna vreun meteorit ca să-l înșface și să mă zapizdească cu el în cap. De atunci eu dorm numai pe o parte
Straniu, dar fizica/astronomia/genetica se combinau perfect în mintea mea cu religia. Citeam despre comete și-mi ziceam “uite, bre, dumnezeu cât e pizdos. Uite ce minunății a mai creat”. Citeam despre dinozauri și-mi ziceam “Uite de ce e în stare dumnezeu! A creat cele mai pizdoase șopârle care au existat vreodată, spre bucuria tuturor băieților lumii, care, știm noi, sunt obsedați la vârsta ceea de dinozauri, și apoi i-a macit nahui, ca să poate exista civilizația umană!”. Așa a fost până am dat de tema “evoluție” în manualul sovietic de zoologie de clasa 6-7. Țin minte că mă uitam neînțelegător la o imagine în care erau amplasați homo sampiens și strămoșii lui, până la o maimuță nu știu ce micuță și nu înțelegeam wtf is it. Oare n-a fost Adam creat din lut și Eva din coastă și șarpele și mărul și toate acelea? Uite la televizor într-o emisiune a BBC se vorbește despre evoluție, uite pe alt canal popa ne spune despre păcat. “Mamă, așa-i că dumnezeu ne-a creat?”, “Dap cum”. “Tată, așa-i că omul a provenit de la maimuțe?”, “Sigur”. “Mătușă, da omul a provenit de la maimuțe?”, “Care nahui maimuțe? Au nu știi că dumnezeu l-a creat pe Adam după chipul și imaginea sa? Și parcî ești prost oleacî?”. “Unchiule, da dumnezeu l-a creat pe Adam din lut?”, “Care, nahui, lut. Și ești iobnutâi, băiețele? Evoluția e legea fundamentală a vieții și blablabla….”
Nu mai știam ce să cred, dar totul a devenit clar când eram în clasa a treia. Am băgat într-o zi piciorul în școală și am rămas acasă, iar la televizor mergea o emisiune, unde un rabbi fundamentalist vorbea despre calendarul ebraic, în care anul 0 este cu 5500 ani în urmă, atunci când dumnezeu a creat lumea…

După cum spuneam, I was old before I was young. Am încetat să cred în Moș Crăciun chiar în ziua matineului de la grădiniță. În costum era chiar una din educătoarele mele, o rusoaică tânără, spre 30 de ani, care era mereu nervoasă, cre că pentru faptul că nimeni nu o futea și care mă punea să dorm de amiază, fapt pentru care o uram și, periodic, visam cum voi crește mare și îi voi trage o mamă de bătaie pentru toate ofensele mele copilărești Am cunoscut-o după glas că era ea, și atunci am înțeles totul. Cei mari m-au naibit. Sucile dracului, m-au futut! Eu am avut încredere în ei, iar ei m-am luat peste pulă! Uite chiar acum cum se rânjesc, svolociurile dracului, cred că nu știu nimic. Las că le arăt eu lor când mă fac mare…
Dar pe drum spre casă, am înțeles că nu au făcut-o din rău. Vroiau să-mi creeze o poveste, vroiau să-mi facă copilăria mai frumoasă, doar că nu știau că nu-mi trebuia…

…și vorbea acel evreu despre calendarul ebraic și crearea lumii. Cum blea 5500 ani în urmă?? Eu știam, din cărțile sovietice, că ultima perioadă glaciară a avut loc cu 100000 de ani în urmă, eu știam că în Africa este un baobab care are 10000 de ani, dinozaurii, la urma urmei, care atunci îmi plăceau la nebunie, au trăit cu sute de milioane de ani în urmă. Cum blea 5500?! Și atunci am înțeles. Cei mari m-au naibit. Iar! La fel ca și cu Moș Crăciun. Măr magic, șarpe vorbitor, oameni cu aripi… ce huinea! Cum am putut fi atât de prost! Să cred în povești! Sigur că evoluția e adevărată, sigur că lumea are mult mai mult de cinci mii juma de ani! Iar dumnezeu e doar Calicul, pe care cei mari l-au inventat ca să ne educe. Ei nu știu cum să ne explice că să furi/omori e rău, de aceea au inventat această sperietoare în scopuri didactice! Sigur, cum puteam să nu observ până acum!
Vreau să vă spun că dacă acum aceste gânduri curg prin memoria mea atât de fluent, atunci în acel moment, eu le alungam cu înfricoșare: și dacă dumnezeu îmi citește gândurile și mă fute cu un fulger în cap? Trei zile a durat asta. Trei zile, clipă de clipă, eu fugăream aceste gânduri ce mă urmăreau și tremuram de frica ca dumnezeu să nu afle. Până la urmă, am cedat, și totul îndată a devenit clar. Nu există niciun dumnezeu. Ca să mă conving, am dat icoana jos și i-am dat Sfintei Marii cu pula pe la bot. Desigur, nimic nu s-a întâmplat. I was fuckingright!!!

• Good Cat