Hyperborea

Despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul-septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latine şi greceşti. Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI a.H.), care îi situează în extremul nord al pământului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: „Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunând un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfârşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind până la mare. Toţi aceştia, exceptând Hiperboreii, începând cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Sciţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Sciţi, şi-au părăsit ţinutul lor” (IV,13). Hecateu din Abdera (sec. IV-III a.H.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne-au parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într-o insulă a Oceanului ”nu mai mică decât Sicilia”. Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cântecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei.