Strada 7 APRILIE 2009

Citeam zilele acestea părerile mai multor analişti, de o parte şi de alta a Prutului care, făcând bilanţul lui 2009, găseau evenimentul 7 aprilie, indubitabil, drept cel mai important punct de răscruce al anului care ne părăseşte. Un an pe drept cuvânt istoric şi de o importanţă crucială pentru viitorul R. Moldova. Un an în care generaţia lui 7 aprilie, aşa cum îmi place să i se spună, şi-a arătat forţa, la propriu şi la figurat.

Borcanul cu miere al puterii şterge cumva amintirile?

“7 aprilie – mai oranj decât Revoluţia Oranj!”, scrie sociologul Dan Dungaciu într-un articol din Timpul, iar jurnalistul Nicolae Negru declară pentru Contrafort că 7 aprilie a apărut ca „un fulger din senin”, iar „demersul lor (n.n – al tinerilor) a luat prin surprindere nu numai guvernarea comunistă, paralizată de frică, dar şi opoziţia”.

Bine spus – „şi opoziţia”! Despre comunişti nu mai spun nimic, trebuiau să se aştepte la aşa ceva, dar opoziţie  – la ea o să mă opresc un pic. O opoziţie care astăzi – de ce să nu o spunem?! –  nu ar fi fost, cel mai probabil, în capul mesei, triumfătoare, cum o vedem, dacă nu ar fi fost acei tineri, acea „generaţie a lui 7 aprilie”.

Fac o paranteză. Îmi amintesc aici de o discuţie purtată de curând cu istoricul Ion Varta. L-am întrebat dacă a îndreptăţit guvernarea aşteptările acelor tineri şi nu numai? Ion Varta mi-a răspuns tranşant: “Acum s-a aprins o lumină în capătul tunelului şi foarte multă lume crede că deziteratul nostru, de a ieşi din această situaţie incertă, plină de lipsuri, de incertitudini, va avea un final fericit”.

Finalul ca finalul… Vorba aceea: “vom trăi şi v-om vedea”. Mă întreb însă astăzi, la jumătate de an de la acel eveniment, de ce oare opoziţia, repet, cea pe care am ajutat-o cu toţii să acceadă la putere, nu este mai categorică în abordarea acestui subiect – 7 aprilie? De ce oare mi se crează impresia că se evită subiectul sau persistă o frică legată de acest “cartof fierbinte” – 7 aprilie? Greşesc oare cumva? După declaraţiile publice sporadice ale celor de la putere – nu prea cred…

Teamă mi-e că, odată ajunşi acolo, sus, la borcanul cu miere, unora dintre cei din fosta opziţie de la Chişinău 7 aprilie nu prea le mai convine subiectul… Sau poate încă le mai sună în urechi vestita declaraţie a lui tătuca (n.n. – V. Voronin), de la RIA Novosti, din iunie 2009: “aceasta a fost „revoluţia trădătorilor”, iar nu a patrioţilor şi democraţilor – un fel de „vlasovşcină” modernă. Mi-e ruşine pentru această opoziţie”.

De unde şi teama de asumare a acelor evenimente?…

“Voronin = Tribunalul de la Haga!”

Dacă Voronin şi comuniştii (cei care au mai rămas în decadentul PCRM) fac din 7 aprilie cap de acuzaţie, de ce actualii guvernanţi le dau această plăcere şi le lasă mână liberă ? De ce nu se face invers? Adică procese şi comemorări? Respectiv 7 aprilie să devină un moment venerat şi introdus în manualele de istorie, aşa cum este şi firesc şi acolo unde îi este locul? Să se scrie negru pe alb toate cum s-au întâmplat: atât despre instigatorii infiltraţi, cât şi despre cei mulţi, nemulţumiţi şi neprihăniţi adunaţi din disperare în centrul Chişinăului. Nu ai cum să uiţi de un Valeriu Boboc… Pur şi simplu nu ai cum să ignori un asemenea adevăr dureros. Nu ai cum să uiţi de ţipetele, huiduielile sau bastoanele de pe spinarea tinerilor! Nu ai cum! Asta trebuie să înţeleaga guvernanţii de la Chişinău şi asta trebuie ei să-i ofere lui 7 aprilie – onoarea cuvenită. Voronin nu mai are de ce “să facă agenda”. El nu o mai poate construi decât la lada de gunoi a istoriei, acolo unde îi este locul. Batea pur şi simplu nu mai trebuie să conteze! Oare chiar nu se înţelege? Nu mai are cum să împroaşte mai departe în 7 aprilie şi nici nu trebuie să i se mai dea prilejul. În loc să-i acordăm asemenea plăceri anti-naţionale ar trebui mai bine să ne gândim la ceea ce cereau pe 7 aprilie protestatarii “Voronin = Tribunalul de la Haga!”

Strada 7 APRILIE 2009

După toate aceste gânduri, iată de ce vin să întreb şi eu, acum, pe final de an, probabil ca şi mulţi alţi concetăţeni – “Noi de ce nu avem măcar o stradă pe nume 7 APRILIE 2009?”

Sau, cum spune şi Leo Butnaru în Contrafort: „În contrasens mahărilor de ieri (agenţi de circulaţie în politică şi ideologie), ce vor să dea lucrurile drept – mai că, maică! – tentativă de lovitură de stat, manifestaţiile studenţilor, liceenilor şi tinerilor sunt demne de analele şi respectul istoriei. Prin amploarea şi implicaţiile pe care le-a avut – îndepărtarea comunismului de la putere, ziua de 7 aprilie trebuie să dea nume unor străzi din oraşele noastre, unor organizaţii de tineret”.

Într-adevăr – DE CE? De ce ne facem a uita că 7 aprilie este, aşa cum spune şi binecunoscutul jurnalist Constantin Cheianu – „mobilizarea fără precedent a tot ce mai înseamnă conştiinţă şi maturitate civică în Basarabia pe fondul unei confruntări electorale disperate”?

De ce nu dăm, aşadar, Cezarului ce-i al Cezarului şi lui 7 aprilie ce e a lui 7 aprilie? Repet: de ce guvernanţii, mai noi, aruncă acest „cartof fierbinte” unul în mâna celuilalt? De ce le este frică?

Cu strada Grigore Vieru e clar… am înţeles… au intrat discuţiile într-un punct mort… Dar cu 7 aprilie cum facem? O lăsăm şi pe asta de izbelişte?

Nu vă pare, totuşi, că e prea mult? Întreb guvernanţii fie şi numai din motive pragmatice, electorale, dacă altfel nu merge…

De ce?