cine şi ce-i împiedică pe jurnalişti să facă subiecte incisive despre sistemul medical, despre transportul public?

sâmbătă am avut ghinionul să alunec în stradă. eram la o filmare-n teren, în timpul orelor de muncă. când am revenit în redacţie simţeam o durere mocnindă la glezna stângă. mai târziu, când am simţit dureri tot mai pronunţate, am mers la spitalul de urgenţă. o colegă care ştia că m-am accidentat îmi propune să iau legătura cu un cunoscut de-al ei, “medic de încredere” zice. am dubii că ceilalţi n-ar fi de încredere şi refuz mulţumindu-i.

la urgenţă: mă prezint la registratură. sunt trimis direct la traumatolog fără a fi înregistrat la ei. traumatologi sunt tocmai trei, toţi liberi. unul dintre ei îmi face semn să mă apropii. îi spun ce şi cum, scrie ceva şi-mi întinde un colţ de hârtie cu însemnări. zice să merg la medicul din capătul holului. cer detalii, “care medic, ce cabinet?“. “cum ieşiţi, mergeţi până-n capăt“.

acum îmi amintesc de o ceartă pe care am avut-o recent cu doi dintre medicii traumatologi. am venit să facem un reportaj de noapte la urgenţă. aşteptam să fie aduşi pacienţii şi să facem investigaţii cu ei. ne-au sărit în cap medicii de gardă, apoi şeful lor. că de ce nu-i anunţăm înainte să venim. le spunem că sunt instituţii publice şi că filmăm doar ce vedem pe holuri, fără a deranja pacienţii internaţi. ei refuză şi ne alungă. …păcat că nu s-a dat pe post reportajul sau măcar discuţia cu şeful de tură. ştiu sigur că nu aveau dreptul să interzică (ai noştri au vrut să “păstreze relaţii bune” cu ei, asta e).

ajung la uşa din capatul holului – e pentru radiografie. nu e nimeni la rând, se rezolvă repede. zice să aştept pe hol. peste cinci minute apare şi medicul care a întocmit primele acte. întreabă dacă am intrat în cabinetul vecin. spun că n-a zis nimeni să intru. zice că a văzut imaginile de la radiografie – “intră şi dincolo“. trag de uşă – încuiat. medicul zice să aştept, vin ei. stau la o uşă pe care scrie “proceduri”. niciun nume, niciun program de lucru la vedere. mai vine câte un cetăţean, trage de uşă şi pleacă. peste 15 minute apare şi medicul care intră imediat cu un pacient. evident, pacientul a trecut peste rând. după mine sunt deja patru-cinci persoane. aşteptăm. o doamnă în cărucior mă roagă să o las în faţa mea. accept. peste 10 minute medicul e liber, femeia intră. apare şi o infirmieră însoţită de un pacient. dă busna în cabinet, vorbesc ceva, apoi iese pe hol şi aşteaptă. stă chiar în uşă, deci vor să intre peste rând. comentez, “e deja a treia excepţie, toţi sunt grăbiţi …probabil au pile. lungi-lungi. un spital cu pile…“. infirmiera se retrage să discute cu pacientul ei, când revine, deja stă în urma mea. interesant. o fi înţeles că nu-i bine? trec şi acest test – n-am consumat alcool, asta scrie în actele medicale. după ce examinează negativele de la radiografie, medicul îmi spune că nu-i grav, totuşi pot apărea probleme. propune să-mi fie imobilizat piciorul cu ghips. cer detalii, mi se explică. accept şi intru în sala unde se aplică ghipsul. nu durează nici 5 minute şi gata – pot sări doar într-un picior. “nu călcaţi pe el 7-10 zile, o să vă spună medicul detalii“. medicul zice să merg luni la policlinica de sector, la traumatolog. acolo vor fi actele mele.

la policlinică

luni (28.12.2009) sun de dimineaţă la policlinică. nu au traumatolog. “mergeţi la policlinica nr. 12“. aici nu-mi răspunde nimeni până în jur de 9.30. aflu că actele mele vor ajunge pe la 12, “reveniţi cu un telefon mai târziu“. sun după 12, mereu ocupat. pe la 12.40 aflu că actele mele “n-au ajuns“, totuşi e bine să ajung la medic până la ora 16.

ajung cu greu la policlinică, e 13.30. intru la cabinetul 120, aşa mi-au zis la telefon. acolo este o cucoană care mă ţine-ntr-un picior cam 10 minute. întâi că nu am venit pe adresa care trebuia, “mergeţi la Durleşti“. îi spun că ei nu au traumatolog şi m-au trimis aici. acceptă şi-ncepe să scrie ceva. se uită în buletin. reşedinţa la Sîngerei… “nu putem să vă înscriem la noi, medicul-şef ne-a interzis. mergeţi la locul de domiciliu“. îi spun că sunt angajat în Chişinău, aici am căzut, deci nu am de ce să merg la Sîngerei pentru tratament. ajungem la fişa medicală care trebuia să fie expediată de la spitalul de urgenţă. şi ea zice că “n-a venit la noi“. întreb ce trebuie să fac. ea zice “să mai aştepaţi”. văd negru în faţa ochilor. bine că n-a zis să merg la urgenţă după fişă. întreabă unde muncesc, îşi notează. o văd că mai caută o dată. de data asta găseşte uşor fişa mea, inclusiv negativul de la radiografie. zice să o urmez. sar într-un picior din urma ei până în capătul holului. intră şi lasă actele. la uşă sunt alte 5-7 persoane. toţi aşteaptă medicul. infirmiera zică că “o să intraţi la medic“. aflu că medicul întârzie… pe uşă nu scrie niciun grafic de lucru, niciun nume… e aproape ora 14, iar cei înscrişi la 13.30 încă nu au trecut. o femeie care abia a ajuns spune că în unele zile medicul primeşte pacienţii după programare, în altele după rând-viu. pe la 14.10 revine infirmiera, vede că nu a venit medicul şi vrea să plece. cetăţenii o iau la întrebări, vor să ştie dacă vor fi primiţi sau să plece. ea ridică vocea, spune că nu de ea depinde. intră în cabinetul medicului şi ia toate fişele personale apoi zice să o urmăm. pacineţii o urmează: câţiva saltă într-un picior, alţii au costele, cărucioare. ajungem la cabinetul infirmierei. aici apare un domn care preia fişele (pare să fie medicul), zice să-l urmăm. toţi pacienţii o iau de-a lungul holului după el. umilitor. aşa sunt trataţi cetăţenii zi de zi? de ce nu vedem reportaje/dezbateri?

peste 40 de minute intru şi eu. medicul află că sunt jurnalist. îşi aminteşte că am obţinut cetăţenia română prin instanţa de judecată şi se plânge de problema lui. a depus actele în 2002, acum şi el se judecă cu Min Just din România. “mi-a crăpat răbdarea“, zice el. îl înţeleg. se uită lung la negativele mele. nu vede vreo fisură, deci nu voi sta cu ghips mai mult de 10 zile. “pe 31.12.2009 reveniţi cu un apel telefonic să vedem cum vă simţiţi“. îmi scrie un număr de telefon mobil (curios, o fi ăsta un număr de serviciu?) pe o foaie pe care mi-o întinde. îi mulţumesc şi ies. s-a făcut ora 14.50.

drumul spre casă

caut în disperare un taxi. majoritatea numerelor de telefon apelate sună ocupat. cele care răspund, spun să revin peste câteva minute ca să anunţe că nu au maşină liberă. după jumătate de oră, decid sa urc în microbusul 103 spre centru, poate va fi mai uşor. la Bodoni e şi mai dificil de oprit maşinile de taxi, se circula greu pe lapoviţă. urc în alt microbus şi ajung într-un final acasă. istovit şi supărat.

de ce nu vedem reportaje cu oamenii care sunt purtaţi pe drumuri din cauza birocraţiei?

cine şi ce-i împiedică pe jurnalişti să facă subiecte incisive despre sistemul medical, despre transportul public?