POVESTE DE CRACIUN

Dragi prieteni, in aceste zile de pace, de sarbatoare, cand pana si zgomotoasele canale de stiri TV au avut decenta sa lase la o parte comentariile din viata noastra politica, ascultand colindatorii care n-au ocolit nici blocul cu 10 etaje unde vietuiesc, m-am gandit sa reiau o tableta publicata acum ceva timp. Am schimbat doar titlul, in rest cred ca se potriveste Craciunului acesta ciudat, cand in loc de zapada avem ploaie, cand in multe locuri din tara oamenii si-au petrecut noaptea de Ajun cu ochii atintiti la sloiurile de gheata de pe raurile umflate care le amenintau gospodariile.

septembrie 12, 2009 de holban08

Acum cateva zile, inainte ca septembrie cel bland sa debuteze rece si cu ploi dusmanoase, m-am oprit pentru vreun ceas in parculetul din preajma casei sa respir boarea racoroasa care facea sa tremure frunzisul verde- aramiu al copacilor ce pareau a simti fiorul toamnei ce va sa vie. Am cerut voie unei doamne sa ma asez langa ea.Vadit nemultumita a strans bccelutele si numeroasele jucarii ale nepotelului ei, bombanind ca “mai sunt si alte banci !”.Erau, ce-i drept, numai ca pensionarii- parca s-ar fi strans pentru a se bucura de noile masuri de protectie promise de  micutul si volubilului premier- le ocupasera pe toate.

Zburdalnicul baietel, dupa ce s-a saturat sa bata mngea de unul singur, si-a invitat bunica  sa-l ajute sa execute lovituri de penalti. Si astfel am ramas singur-singurel…Dar numai pentru cateva clipe, fiindca aleea din fata mea s-a umplut repede de un un grup de copii mai maricei, veseli si zgomotosi. Nu puteam decat sa ma bucur, imi plac prichindeii care insufletesc parcurile si terenurile de joaca, supravegheati de mame tinere sau bunici care aduna jucariile de tot felul pe care le abandoneaza copiii mai peste tot, uitand de ele in febra jocului.

Mi-a atras atentia un baietel cu un fel de tele-comanda in manute si care fugea dupa un autoturism- jucarie electronica gonita de micutul si priceputul “sofer”. Dupa el veneau si altii, ghidand alte masinute de acest fel, am bagat de seama ca era un fel de intrecere care le facea multa placere. Nimic condamnabil, imi place sa cred ca nu sunt un batran acru, gata sa judece astfel de jocuri nevinovate. Noi, in anii copilariei, goneam dupa un cerc pe care il “bateam” cu un bat, sau ne zdreleam degetele incercand sa prindem turca- un betisor de lemn batut de un partener cu un soi de lopatica de la o oarecare distanta. Era un fel de baseball , jocul care strange azi, pe uriasele stadioane americane, zeci de mii de fani care zbiara si isi dau cu mainile in cap, intocmai europenilor inebuniti de meciurile din champions league.

Sunt copii si copii. Copii cu parinti instariti -care le cumpara odraslelor jucarii electronice si caiete de scoala cu file parfumate si coperti cu personaje indragite din desenele animate- dar si copii cu parinti care isi rup de la gura si chibzuiesc cu grija fiecare leut, in preajma noului an scolar. Dar mai sunt si copii ai strazii, fugiti de acasa de mizerie sau pusi de parinti betivi sau drogati sa cerseasca . Aici,  sau in alte mari orase ale continentului, am devenit doar europeni cu acte in regula, nu-i asa?

Dar eu ma gandesc la alti copii, de regula copii de bani gata. Ma refer la domnul Goe al zilelor noastre, alintat si ferit de orice efort. El nu mai poarta costum de “marinel”ca in vremea stramosului Caragiale, ci blugi si bluzite cu inscriptii strainesti. In loc de “tignal”din care sa fluiere in nestire si tobita in care sa bata scotandu-i din minti pe musafiri, poarta de gat un celular si are un laptop- daca nu chiar un computer performant cu jocuri “nevinovate” in care se trage cu arme sofisticate, sunt aruncate in aer masini si case , jocuri manuite dibaci de degetutele exersate ale domnului Goe.

Acest dragalas domn Goe al zilelor noastre poate conduce maine bolizi de 300.000 de euro, intrecandu-se noaptea, pe bulevardele Capitalei, cu alti domni Goe si sfarsind zdrobit intr-un pom, daca nu a trecut mai intai in goana, peste oameni care se credeau ocrotiti de “zebra”. Sau isi poate pune casca de plastic care il face sa semene cu un cosmonaut si, incalecat pe un motor putenic, sa fie cules de un echipaj SMURD intr-un sac, dupa ce a  lasat in urma pe asfalt, o balta de sange, daca nu si o alta fiinta omeneasca iesita in calea lui, acum acoperita cu o panza -giulgiu.

Domnul Goe al zilelor noastre poate deveni nu neaparat un drogat sau haeker urmarit de Interpol. Nu, el poate lua si infatisarea unor tineri inzestrati, convinsi ca totul li se cuvine si ca parintii exista pentru a-i sprijini sa-si ia rapid si masina, si un apartament, si plecari in vacante exotice.

Credeti ca exagerez? Cunosc o familie dintr-o localitate aflata in preajma Capitalei, cu doi copii, doua fete absolut reusite. Amandoua au fost recrutate- inca din anii facultatii- de catre o banca unde suma pe care poti sa o depui este cel putin o cifra cu patru zerouri. Capabile, au devenit rapid managerele unor filiale in aceasta banca. Una dintre ele s-a casatorit, a fost ajutata de parinti- fermieri harnici, cu un grajd plini de vaci- sa-si cumpere o masina si , mai apoi, un apartament. Cea de a doua, a imprumutat bani si si-a luat si ea un apartament. Fireste, si pe ea au ajutat-o parintii. Ba au si girat -cu o parte din pamant- pentru imprumutul facut.

Si iata ca fata mai mare s-a suparat. Pe parinti si pe sora ei.Aproape ca surorile nu mai vorbesc intre ele.  Vizitele la parinti s-au rarit, pana au devenit doar o amintre. Tatal- sa-i zicem Gheorghe- om inca in putere, lucreaza intr-unul din putinele institute de cercetari care n-au fost privatizate si nici n-au dat faliment. Cand vine acasa, se urca pe tractor si pleaca pe camp. Mama- sa-i spunem Ghergina- o femeie micuta, cu ochii verzi, iute la treaba, mare iubitoare ale celor sapte vacute de care are grija- ea le tesala, ea le mulge, ea pregateste branza pe care amandoi o duc duminica la clientii lor din oras, impreuna cu sticlele de lapte, clienti “mosteniti” de pe vremea cand Gherghina lucra si ea la calculatoare, alaturi de viitorul ei sot, in vremea cand Institutul se bucura de faima .

Intr-o duminica dimineata, dupa ce Gherghina a incarcat in masina sacosele cu lapte si galetile cu branza, fiecare pe caprarii, Gheorghe se uita in ochii verzi ai sotiei sale, ii vede fata arsa de soare si mainile muncite si o intreaba:”Ce-o fi cu fetele noastre, de ce s-au racit asa de noi?” Ce sa-i raspunda? Pe limba ei ascutita stateau multe. Sa-i aminteasca de vorbele lui cand fetele erau mici si ea le certa ca nu strangeau dupa ele? Sau, cand au mai crescut, nici ca se apropiau de grajd? “Lasa-le in pace, v-a suparat cu ceva mama? ” “Vai, taticule, se smiorcaiau ele, ne cearta si ne pune la treaba”. Amar se mai necajea Gheorghe atunci. “Fetele tatei, voi nu trebuie sa  faceti nimic, voi invatati, de treaba ne vedem noi !”

“Ce sa intamplat cu fetele noasre, Gherghina?” Se uita la fruntea incretita de griji, la mainile lui batucite. Si tace. Masina porneste , nu se aude decat zumzetul motorului, apoi se opreste. Gherghina coboara, isi ia sacosile, galetile cu tainul ei si porneste incet spre autobuzul care urmeaza sa o duca in “cartierul cu clientii ei.” Gheorghe are alt drum. in alt colt al marelui oras. Vara, toamna, iarna, primavara. Pe canicula, pe ploaie, pe viscol, pe zloata, pe orice vreme, in fiecare duminica. Sau sambata, daca e ajun de Paste , Craciun sau Anul Nou. Vacutele nu cunosc vacanta. Nici ea, nici Gheorghe.

“Ce s-a intamplat cu fetele noastre, Gherghina?”

E ceva de adaugat?

In rest, sa auzim numai de bine!

Nicolae Holban