ploaia cu vişine

Nu încetez să mă mir câtă agresivitate încape în majoritatea oamenilor care merg la biserică, pupă toate icoanele şi ţin toate posturile. Deşi am aflat-o încă în copilărie, când vecina noastră Paraschiţa, o văduvă cu frica lui dumnezeu, care-şi făcea cruce de fiecare dată când trecea pe lângă biserică, m-a scuturat dintr-un vişin. Pomul creştea în drum şi nu aparţinea nimănui.

Eu aveam opt ani, şi mi se făcuse poftă de colţunaşi cu vişine. Ea avea vreo 70 de ani, un fecior, o noră, şi trei nepoţi pe care îi ura pentru că râvneau la dulceaţa pe care o făcea ea în fiecare vară.

Auzisem că făcea o dulceaţă tare bună. În câte o sfântă duminică, când se lăsa amurgul, vecina noastră evlavioasă mai scotea câte un borcănel şi îl dădea peste gard, pe furiş, unei cumetre, la care se ducea în vizită, ca să stea amândouă la taclale, la o farfurică cu dulceaţă şi o cană cu apă rece şi să bârfească pe toate femeile din sat.

Ieşea pe poartă cu mâinile goale, ca s-o vadă nora şi copiii ei cum se duce fără nimic. Eu, cocoţată pe gard, îi urmăream cu mare interes fiecare mişcare. Ei, deşi nu vedeau ce vedeam eu, totuşi, cumva, de undeva, ştiau.

Când am văzut-o pe Paraschiţa ultima oară, era surdă şi oarbă, şi nici măcar nu putea duce lingura la gură. A murit într-un şopron, unde a stat ultimii ani din viaţă. Am auzit că mai ales nepoţii n-au vrut s-o primească pe bunica lor în casă.

Şi vişinul din drum s-a uscat demult. Dar şi acum închid ochii şi simt cum zbor printre crengile lui, care mă biciuiesc peste faţă şi peste mâini, iar în clipa când mă lovesc de pământ, începe să ploua cu vişinile culese de mine într-o găletuşă.

• Lupul Sur