ghiozdanul din banca a doua de lângă geam – 2

început
Nu există date istorice care să ne spună exact cât a mai aşteptat PR în sala de clasă, până să descopere că pe scaun, în cea de-a doua bancă de lângă geam, lipseşte ghiozdanul: garanţia că fetiţa cu gazeta de perete, dedicată lui Eminescu, se întoarce în seara aceea. Am adus-o evident, a doua zi, şi mai şi desenasem parcă, altceva. Era un băiat cu o înfăţişare uşor cretină, într-o barcă, privită aşa, de sus, şi cu nişte peştişori zâmbitori care roiau în jurul lui. Mie-mi plăcea.

-         Fooooarte frumos, a rânjit cu o drăgălăşenie sinistră PR.

Într-o atmosferă mai intimă cred că m-ar fi hrănit cu coala aceea de vatman, cu tot cu băiatul din barcă şi peştii lui zburători, care au avut obrăznicia să nu fie nuferi galbeni. Dar pentru că erau lângă noi nu ştiu ce membri din nu ştiu ce comisie de la nu ştiu ce Minister, PR era foarte vulnerabilă şi cred că m-ar fi netezit pe cap şi dacă îi arătam degetul mijlociu (de data asta la propriu, nu numai la figurat). Dar pe urmă tot a urlat la mine. Răgea ca un leu, când îi scoţi ochii cu un băţ.

Au trecut nişte ani de atunci, şi într-o bună zi mă întâlnesc cu PR în stradă. Mi-a zâmbit larg, exact cum îi zâmbea mamei, când venea la şcoală s-o întrebe dacă-s cuminte şi învăţ bine. Şi mi-a şi zis aceleaşi lucruri, cât de mult ţinea la mine şi, ştiţi voi, restul bazaconiilor pe care le spun de obicei oamenii care vor să pară buni şi să placă la toată lumea.

Cât am vorbit cu ea, simţeam că vreau s-o iau la fugă, ca Cenuşăreasa care aude cum bate orologiul miezul nopţii şi-şi vede deja rochia splendidă transformată într-o cârpă. Şi numai după ce m-am îndepărtat, am simţit cum dovleacul devine din nou trăsură, cum îmi recapăt treptat controlul, încrederea, şi simt libertatea de a-i spune „la revedere” fără să fiu obligată să-i arăt respectul, pe care de altfel, nu l-am avut pentru ea niciodată.

• Lupul Sur