După douăzeci de ani

A decis vreodată strada starea reală de lucruri dintr-o ţară? Sau deciziile cruciale s-au luat întotdeauna la nivelul unei elite, unui cerc închis şi exclusivist în care foarte puţini aveau acces?

Despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în România s-au afirmat cele mai diverse lucruri, în cei douăzeci de ani scurşi de atunci. De la revoluţie la lovitură de stat şi viceversa, discuţiile despre evenimentele de atunci s-au plasat în zona conspiraţiilor, a infiltrărilor sovietice sau americane, a luptei dintre “terorişti” identitatea cărora nu se ştie, şi unităţile armatei. Cert este, însă, că marea majoritate a victimelor, peste o mie de persoane, n-au provenit dintre reprezentanţii armatei sau a unităţilor Ministerului de Interne, ci din rândurile civililor, a celor care au ieşit în stradă să înfrunte regimul comunist.

Despre aceştia trebuie să se vorbească, deoarece dincolo de discuţiile despre esenţa schimbărilor politice din decembrie 1989, moartea a peste o mie de oameni tineri este o pierdere pentru această naţiune. O pierdere dimensiunea căreia ne-o putem imagina, dar nu o vom cunoaşte niciodată în adevărata ei mărime.

S-a ieşit în stradă, în decembrie 1989, în majoritatea oraşelor ţării. Pentru un trai mai bun, pentru alegeri libere, pentru democraţie. Cum a fost posibil, în rândurile unei populaţii care timp de peste patru decenii experimentase frica la grad maxim, căreia i se inoculase şi i se pretindea în continuare obedienţa faţă de oamenii regimului, izbucnirea din decembrie 1989? Spre deosebire de cehi şi slovaci, de exemplu, românii nu au fost scoşi în stradă la chemarea unor lideri care erau dispuşi să exercite presiuni asupra conducerii de partid şi s-o determine să se retragă, aducându-i la putere, ci s-au ridicat singuri împotriva unui aparat de stat condus după principii neostaliniste, orientat exclusiv prin structurile sale de forţă spre combaterea oricărei forme de rezistenţă individuală sau organizată împotriva regimului. Mobilizarea extraordinară a poporului pentru demolarea unuia dintre cele mai odioase regimuri totalitare din istorie, ieşirea masivă în stradă a constituit dovada dorinţei oamenilor de a-şi schimba viaţa, de a-şi hotărî soarta în conformitate cu propriile lor doleanţe şi aspiraţii. De multe ori, ceea ce s-a întâmplat după 1989, mineriadele, criza economică, au pus acele evenimente într-un con de umbră, în sensul că s-a spus de mai multe ori că n-a fost vorba de o schimbare reală, că mişcarea populară anticomunistă a fost folosită de către oameni din eşalonul doi al sistemului pentru a ajunge la putere. Ceea ce contează, dincolo de gravitatea acestor fapte, este să ştim că oamenii şi-au dorit schimbarea, şi-au dorit democraţia, şi că protestul lor a fost unul sincer. Abia după integrarea României în Uniunea Europeană, privind la societatea românească de astăzi, ajungem să ne dăm seama că protestele din 1989, cu mesajele lor atât de radicale, au determinat schimbările care s-au făcut în anii ’90. Tema revoluţiei din 1989 a fost foarte prezentă în perioada care a trecut de atunci. La douăzeci de ani distanţă, nu ne rămâne decât să mulţumim tuturor celor care s-au ridicat împotriva regimului, iar de cei care au murit sub gloanţele represiunii trebuie să ne aducem aminte ca de nişte adevăraţi eroi ai acestui popor, cei care cu preţul vieţii au restaurat demnitatea naţională şi au spălat ruşinea anilor ’40, când România a căzut sub dominaţia comunismului.

Iar faptul că democraţia română post-revoluţionară e clădită pe sângele celor căzuţi în decembrie 1989 şi iunie 1990 ar trebui să ne ofere un plus de vigilenţă în legătură cu ceea ce se întâmplă astăzi şi ce se va întâmpla mâine. În ciuda parcursului european al României, în pofida schimbărilor care au avut loc, o mulţime de lucruri au rămas necunoscute şi nu sunt accesibile opiniei publice de astăzi. Vinovaţii pentru atrocităţile din 1989 şi 1990 nu au fost daţi pe mâna justiţiei, decomunizarea reală prin lustraţie nu a avut loc niciodată, punctul 8 al Proclamaţiei din 11 martie 1990 de la Timişoara, care prevedea interzicerea accesului oamenilor fostului regim la putere fiind ignorat de toate guvernările postrevoluţionare. Revoluţia anticomunistă a fost deturnată, permiţând unor oameni ca Nicolae Pleşiţă, de exemplu, să se laude chiar în anii ’90 cu modul în care a condus acţiunile de represiune împotriva lui Paul Goma şi a altor oponenţi ai regimului comunist. “Teroriştii” care au tras în populaţie în zilele de 23, 24 şi 25 decembrie 1989 nu au fost identificaţi. O Românie în care e nevoie de peste două luni de grevă a foamei, făcută de către Teodor Mărieş, pentru a obţine accesul la dosarele revoluţiei din 1989, pentru a face ca adevărul istoric să iasă la lumină, este o Românie în care idealurile oamenilor care şi-au dat vieţile pentru libertate nu şi-au găsit încă materializarea deplină, ba chiar, într-o anumită măsură, au fost date la o parte.