Luni, 17:00, Piaţa Universităţii – voi fi acolo pentru memoria eroilor care au murit pentru libertatea noastră

În toamna lui 2006 îmi începeam studiile universitare în Bucureşti. Pentru mine, atunci, la fel ca şi acum, statul român nu a reprezentat decât cealaltă bucată de ţară. Niciodată nu l-am perceput ca pe ceva străin, iar oamenii pe care îi cunoscust înainte de acel an şi care proveneau din Muntenia, Ardeal sau vestul Moldovei, sau oricare altă zonă a ei, mi-au fost dintotdeauna mai apropiaţi şi mai interesanţi decât oricare alţii pe care îi cunoscusem. Eram obişnuit cu ideea de Românie ca spaţiu al tuturor românilor, deci şi al meu, or atât eu, cât şi apropiaţii mei ştiau cine sunt, iar „moldovean” şi „român” erau 2 noţiuni care se legau între ele.

Îmi aduc aminte cum le explicam ore în şir străinilor pe care îi cunoşteam de ce ne numim noi români, iar limba în care ne înţelegem între noi este româna. Nu cred că acele câteva persoane care nu ne înţelegeau mândria şi vehemenţa din acele momente au realizat până acum adevăratele origini ale acestor forme de manifestare, la fel cum nu cred că i-a interesat foarte mult vreodată. Ştiu însă că pentru mine acea credinţă în faptul că am reuşit să îi fac să ne vadă aşa cum suntem noi a contat cel mai mult.

Aveam 2 ani în ’89, iar Revoluţia română am cunoscut-o din povestirile părinţilor şi ale prietenilor mai mari. Din fericire pentru urechile mele de copil, nu mi-a fost dat să aud ceea ce urma să aud odată venit în ţară. Eu ştiam Revoluţia doar ca pe ceva nobil şi curat, aşa cum am învăţat mai târziu la lecţiile de istorie, în timp ce profesoara mea preferată de istorie ne prezenta gestul măreţ al celor care au ieşit în stradă şi au luptat pentru crezul lor, drept ceva extraordinar şi unic (nu degeaba învăţam despre asta noi, nişte adolescenţi închişi în lumea lor de 350 pe 150 km). Acei nesăbuiţi romantici despre care ni se povestea erau nişte tineri, aşa cum sunt eu acum. Puţini dintre ei bănuiau ce îi aşteaptă, la fel cum puţini dintre noi ştim acum ce am fi făcut în locul lor. Ceea ce ştim însă acum este că ei nu au căzut degeaba.

De la ei am învăţat ceea ce nu se predă în şcoli – că este mai bine să cazi decât să decazi. Uitarea înseamnă decadenţă. Noi nu uităm. Eu nu uit. Voi uitaţi?   

Tudor Cojocaru